PRAID , in numele frumusetilor din Transilvania si din lume

O mare adormita sub pamant Te-ai gândit vreodată ce se află sub picioarele tale? Nu doar asfalt, nu doar pământ. Ci poate... o mare de sare. Uscată. Ascunsă. Presată acolo de milioane de ani. Și care, într-o zi, începe să urce. Aceasta e povestea unor locuri ca Praid, Ocna Mureș, Slănic. Și a noastră. Pentru că ceea ce e sub pământ nu e niciodată doar o poveste geologică. E despre casă, siguranță și despre cum putem preveni ce pare de neimaginat. In subsolul Transilvaniei si nu numai, zac straturi vechi de milioane de ani, marturii ale unor mari disparute. Sarea, acest mineral stralucitor si vital, provine din evaporarea unor intinderi marine din erele geologice. Cand spunem ca in adancuri se afla "o mare secata", nu este doar o metafora: sunt efecte reale si masive, care modeleaza si astazi peisajul, locuintele, viata oamenilor.Acum multe milioane de ani, pe teritoriul României era o mare. Nu una turistică, ci una caldă și relativ puțin adâncă în comparație cu oceanele — dar suficient de adâncă pentru a acumula straturi de sare de peste 200 de metri grosime. Într-o epocă extrem de secetoasă, marea a început să se evapore treptat. În urma ei, au rămas aceste depozite uriașe de sare, care s-au compactat și conservat în timp. Peste ele s-a depus timp de milioane de ani pământ, noroi, straturi peste straturi. 

  Ce sunt diapirii si cum se formeaza Dar sarea e ușoară. E ca o ceară. Sub presiune, începe să se deformeze, să urce, să se strecoare în sus prin rocile mai grele. Așa apar așa-numitele diapire — coloane de sare care urcă din adânc și pot ajunge aproape de suprafață. Rocile evaporitice, precum sarea, se formeaza prin evaporarea completa a apelor marine intr-un climat extrem de arid. Ulterior, peste aceste straturi se depun sute de metri de pamant, noroi, argile, gresii. In anumite conditii, datorita densitatii mici si plasticitatii sarii, ea incepe sa "urce" — incet, dar irezistibil — prin straturile superioare, formand ceea ce geologii numesc un diapir. Este un proces lent, dar activ, care poate duce la fisurarea rocilor, aparitia de izvoare saline, sau chiar prabusiri de teren daca golurile lasate in urma exploatarii nu sunt cunoscute si consolidate. 

  Cand sarea inghite casele 

De obicei, sarea stă liniștită. Dar dacă apa pătrunde în subteran și o dizolvă, apar goluri. Pungi de vid. Pe care pământul de deasupra nu le mai poate susține. Așa s-a întâmplat la Ocna Mureș, unde o piață întreagă a fost înghițită de pământ. Așa s-a format și Lacul Ursu, la Sovata, când în 1875 s-a prăbușit tavanul unei galerii abandonate. 3. Exemple de catastrofe saline in Romania In Romania au avut loc mai multe episoade de prabusiri cauzate de structuri saline: • Ocna Mures, unde o buna parte din oras a fost afectata de colapsul unor galerii subterane; • Slanic Prahova, unde s-a intervenit masiv pentru stabilizare; • Lacul Ursu (Sovata), format la 27 mai 1875 in urma unei prabusiri bruste a solului intr-o zona salina, umpluta apoi de apa si saramura – astazi un fenomen natural spectaculos, dar nascut dintr-o drama geologica; • Praid, in mai 2025, unde terenul s-a surpat in apropiere de mina activa, rarul Corun umflat de ploi torentiale a navalit in mina iar autoritatile au fost nevoite sa evacueze locuitori si turisti.

     Lecția de la Praid – un exemplu pozitiv de reacție rapidă 

 În mai 2025, la Praid, autoritățile au reacționat prompt în fața semnalelor de instabilitate. A fost emis mesaj RO-Alert, s-au evacuat 45 de case și au fost mobilizate echipe mixte din mai multe instituții. Au fost aduși scafandri, drone și aparatură de teledetecție pentru a evalua cavitatea în formare. De asemenea, s-a colaborat cu experți internaționali, iar Institutul Geologic al României a fost implicat activ. Această mobilizare este un exemplu de bună practică: s-a aplicat principiul precauției, nu s-a așteptat dezastrul. Ne exprimăm speranța că această intervenție va permite evitarea unui colaps similar celui de la Ocna Mureș sau Slănic. Dacă specialiștii reușesc să „vadă” cu adevărat ce se petrece sub pământ, este șansa unei salvări. În acest caz, atitudinea preventivă, chiar „catastrofistă”, este justificată, pentru că a permis izolarea zonei celei mai periculoase înainte ca locuințele să fie înghițite. Această reacție poate deveni un model și pentru alte localități aflate deasupra diapirelor de sare. 

 Frumusetea si pericolul invizibil 

Ce este paradoxal la structurile saline este ca uneori peisajul de la suprafata este spectaculos: paduri, stanci, izvoare sarate, lacuri unice. Si totusi, sub aceste frumuseti se ascund structuri fragile. Este ca si cum ai pasi deasupra unei mari adormite, ascunse in stanca. Uneori, acea mare se trezeste. 

 Ce putem face: cunoastere, prevenire, actiune 

Cunoasterea subsolului Primul pas este accesul public la date geologice clare. Harti actualizate, ghiduri explicative si educatie minima pentru cetateni pot salva vieti si bunuri. Zonele saline, cunoscute de secole, trebuie tratate cu responsabilitate. 

Monitorizare reala, nu doar impresii turistice Faptul ca o mina este deschisa publicului sau transformata in parc nu inseamna ca intreaga structura este stabila. Avem nevoie de monitorizare continua, cartografiere digitala si sisteme de avertizare timpurie. 

Comunicarea intre geologi, autoritati si cetateni Informatiile trebuie sa circule eficient, fara intarzieri, iar populatia sa fie pregatita cu planuri clare in caz de risc. Lipsa comunicarii poate transforma un fenomen natural intr-o tragedie umana.  

Reparatii inteligente si bune practici In alte tari: • In Germania, minele vechi sunt monitorizate si transformate in arhive, muzee sau centre de studiu. • In Polonia, la Wieliczka, sarea este conservata activ si folosita in educatie. 

Educatia geologica: un aliat in prevenire Copiii si adultii pot invata sa "citeasca" peisajul: izvoare sarate, stanci cu sare vizibila, zone instabile dupa ploaie. Cu o minima formare, comunitatile pot contribui activ la prevenirea riscurilor. 

 Concluzie: sa invatam sa locuim deasupra unei mari ascunse Sarea nu este doar un element banal din bucatarie. Este o forta geologica, o memorie a oceanelor vechi, dar si un risc tainuit. Sa invatam sa o respectam, sa o studiem si sa traim in echilibru cu ea – pentru ca sub pamant, in adancuri, marea inca respira.

Apa vieții de moș Elek Benedek

A fost odată un om sărman care avea un fiu, Jakab. Jakab era copil tare harnic, muncitor dar era atât de subțire că ziceai că-l suflă vântul. Se și îngrijora bătrânul văzându-l că ce va fi cu fiul său când el nu va mai fi printre cei vii.   În curând, bietul om chiar căzu la pat și nimeni nu găsea leac pentru beteșugul său.
 Nu-ți fă griji dragă tată, zise Jakab, am să mă duc eu și am să-ți aduc eu apa vieții, si ai să te vindeci într-o clipită. Zis și făcut, băiatul purcese la drum.
A mers el cât a mers până când a ajuns într-o pădure. Dintr-o dată ciuli urechile că auzise un plânset amarnic. Un porumbel plângea, că i se strănse aripioara între doi copaci. Jakab eliberă pasărea și îi îngriji aripioara.

Jakob, pentru că ai fost mărinimos cu mine îți dăruiesc acest fluieraș, câd vei da de necaz fluieră  și eu îți voi veni într-o clipă în ajutor

Știu că ești în căutarea apei vieții. Mergi mereu înainte până la prima răscruce. Dincolo de munții stâncoși zări-vei o căsuță. Iaca, în cea căsuță trăieste o vrăjitoare bătrână, care păzește apa vieții.
Jakab găsi ușor căsuța. și cum îi prorocise porumbelul vrăjitoarea o aștepta deja.
Știu bine ce drum te poartă pe la mine, îl întâmpină vrăjitoarea, dar ca să meriți apa vieții trebuie să treci doua încercări. Acum însă odihnește-te și dormi. Măine în zori vei afla ce ai de făcut.
A doua zi îi zice vrăjitoarea.
 Nu departe de aici este un munte. Tu să faci acel munte una cu pământul, plantează în locul său viță de vie și mâine să-mi aduci o cană cu vin din acei struguri, dar ia aminte că dacă nu faci ce ți-am cerut ești fiu al morții.
Se necăjea mult băiatul că oare cum o va putea scoate la capăt. Își aminti de fluier și suflă. Și să vezi minune căte pasări sunt pe lumea asta veniră toate.. Jakab le zise ce probă i-a dat vrăjitoarea. Dar porumbelul căruia îi salvase viața astfel grăi:
Tu nu te năcăji Jakab, culcă-te linistit și dormi că măine in zori totul va fi exact așa precum vrea zgripțuroaica.
Și într-adevăr așa a și fost . A doua zi Jakab purtă fericit  vrăjitoarei cana cu vin . Zgripțuroaica era foc și pară  de mănie dar îi spuse flăcăului care e a doua încercare.

Colo peste munte este o pădure, tu taie copacii acelei păduri. ară terenul, cultivă grăul și maine adu/mi o păine din faina macinată din acel grâu.
Jakab suflă în fluieraș. Se adunară din nou toate păsările cerului și făcură totul pe placul  vrăjitoarei A doua zi Jakab duse păinea proaspată zgripțuroaicei.
Flăcăule ai trecut cu bine încercarea,  zise vrăjitoarea, ia acum din apa vieții si Dumnezeu cu mila,
Jakab făcu exact așa și porni fericit către casă. Pe drum, porumbița zbură pe umărul său și îl rugă
Jakab acum ajută-mă tu pe mine. Stropește-mă cu căteva picături din apa vieții. Și să vezi minune, porumbița se transformă într-o preafrumoasă fată.
Află Jakab că pe mine vrăjitoarea cea rea m-a transformat in pasăre, și doar apa vieții putea să mă ajute să îmi recapăt forma omeneasca. Cei doi tineri s-au și îndrăgostit imediat unul de altul și porniră voioși câtre satul lui Jakab. Mare a fost bucuria în casa părintească. Tatăl lui Jakab s-a vindecat așa de repede că la nunta tinerilor el dansa csardasul mai cu foc.
Și au trăit toți fericiți păna la adânci bătrănețe.

 

SHIRIN- Povesti si Povestiri de Jokai

SHIRIN(RO)                                                                                 

Hoinârim prin Persia. Două umbre ne urmăresc necontenit, una  e umbra proiectată de soare, celalată   de faptele trecutului. Nu există vreo piatră, vreun deal pe acest  pământ care să nu aibă o legendă  înțesută de istoria omenirii; acele colibe sărăcăcioase de pământ sunt construite pe stralucitoare orașe ale antichității, iar caprele de colea  pasc iarba de pe mormintele regilor.

Ici colo se se văd  dealuri, din care se intrezăresc niște pietre. Cercetători străini vin să dezgroape dealurile părăsite. Nimeni nu își mai amintește de ce o fi fost ce se ridica acolo, când cu înfiorare tainică citesc din pietre că acolo se ridica  orașul Ninive.  Ne continuăm drumul, intrebăm alte coline și tot așa timp de trei zile de mers  toate ruinele  ne răspund că aici se înălța  orașul Ninive. Nu i se poate vedea un capăt de la celalt, o întreagă țara doarme scufundată aici. Oamenii din popor trec nepăsători alături de aceste ruine si se înteabă mirați  ce-or fi găsind străinii așa de interesant in aceste dealuri, pe care, de când e lumea cresc doar mărăcini și iarbă verde.

Înmormântată zace  Persia, temuta rivală a  Romei, uitate-i sunt armatele sale cuceritoare, la fel și  curțile-i  somptuase. Nimeni nu se închină la mormintele lor, numele și faptele lor se prăfuiesc pe foile uitate ale cărților de istorie. În schimb tradiția, graiul viu al poporului, a salvat nemuritoare amintirea  iubirilor lor, a viselor lor de tandrețe, și iacă așa poveștile cele vechi ne vorbesc despre iubirile feerice ale vechilor timpuri.

              Nici cei mai vechi înțelepti ai poporului n- ar putea sa zică ce se află sub aceste dealuri, dar dacă intrebi „ce reprezinta acele trei valuri de pământ, unde fetele tinere din împrejurimi vin să cânte doine dulci și să danseze in horă ca niște zâne?„ oricine ar putea să îți spună că acolo e mormântul lui Ferhad, artistul nemuritor;  mormântul său e acela pe care crește trandafirul roșu, iar celalt mormant e al splendidei reginei cu plete crăiești, Shirin; un trandafir alb crește pe mormântul ei; iar între ei doarme somnul de veci Omaya, malefica bătrână care le-a întins capcana. Pe mormântul ei cresc doar mărăcini. Cele două tufișuri de trandafir există acolo din negura timpurilor, de atunci, cu brațele lor, par a se căuta; când le cad petalele vântul împodobește locul cu un covor de petale de trandafir. Fetele din împrejurimi iacă sosesc aici pentru a îngriji acești trandafiri și pentru a-și povesti una alteia dragostea dintre Shirin si Ferhad
               Lanțul muntos din Behistun imbrățișează într-un amplu semicerc una din cele mai aride podișuri ale Persiei de Apus. La inceput apar doar mici dealuri înverzite care apoi devin tot mai înalte, până se transformă in  munți pleșuvi, si  stânci amețitoare. Una din stancile cele mai mari si mai sălbatece e Taq-e Bostan, “tronul gradinilor” (arcul de piatra arch of the beautiful garden ) care, întunecos si cu fruntea sa goală, fără vegetație  se inalță si domina  Kermanshah-ul ca un rege batran si chel pe mireasa sa tânără și in floare care șade la picioarele sale.

(::::)

In acel timp demult uitat în Persia domnea Corsoe Invingatorul, iar acest loc acum napadit de paduri nepatrunse se numea Paradisul. Aici era locul de vilegiatura preferat al regelui Corsoe. În aceste paduri intinse cat vezi cu ochiul  pline de salbaticiuni de toate felurileputea vâna cu elefantul tigrii regali. Si azi traiesc aici pauni si struti salbaticiti, urmașii ai acelora care mancau orezul rosu din mana reginelor persiene.

Printre palmieri paradisului se înălțau palatele princiare, statui, monumente ridicate în onoarea zeilor, câte un templu, pe a cărei prispă protejau tauri înaripați și cu chip uman, simbol unitar frumusetii, inteligentei si puterii.

Im mod deosebit Corsoe Invingatorul a îmbogățit paradisul cu multe statui noi statui si monumente

Cu mulțimile soserau la curtea sa sculptori greci siși romani, abandonând pământul clasic unde la acea ora chefuiau vandalii si avarii, care nu apreciau ăn mod deosebit artele frumoase.

Intr-o zi regele dădu sfoară în țară ca sculptorii din regat să se adune la curte, îi chemă pe toți într-o mare sală rotunda care avea o unica fereastră cât o poartă, acoperită cu draperii de mătasă purpurie, acolo îi adună în jurul său

Artiști/ glăsui regele/ oameni inspirați de puterile cerești, voi care vă împărtășiți din taina creației. La porunca( mea , ați umplut acest pământ cu lucruri miraculoase, ați transformat ce e pasager in nemuritor, ați sfășiat gloria efemera *din ghiarele uitării( , ați limat dinții *gliarele ) uitării ca să nu dăuneze gloriei efemere. O nouă muncă vă așteaptă, vreau să imortalați o frumusețe cum nu a mai existat în lume, sa imortalați opera divinității.

Sculptorii intuiră și murmurară:

Shirin

örökkévalóvá tettéket a hírt, kiragadtátok a mulandóság kezéből a dicsőséget, megfosztottátok a feledékenységet fogaitól, hogy ne árthasson velők a halandó nagyságnak; most egy új munka vár reátok, halhatatlanná tenni azt, ami legszebb volt valaha az ég alatt, halhatatlanná tenni az istenség remekét.

Da, așa e. Ei vreau să-i înalț o amintire veșnică, pentru ca lumea să o amintească , să se bucure de ea și să o admire și după sute și sute de ani. Încercarea e grea: cine poate să o priveasca fără a -și pierde lumina ochilor, fară ca să0i tremure mâna, darămite să creeze ceva asemănptor ei O veți vedea o singură dată de fapt, pentru o clipă doar cât o respirație. Să nici nu se apuce de treabă cel căruia nu iîi rămâne întipărită imaginea ei de o singură privire; cel care nu cunoaște meșteșugul de a sculpta în piatra buze grăitoare, chip zâmbitor, piept suspirător*piheg) să nici să nu se apuce de treabă.Pentru că, dacaă se va găsi printre voi vreunul care să o sculpteze așa fidel cum o doresc eu, acela va fi răsplătit cu vârf și îndesat. Îmi va putea cere orice, și dacă ar fi destul de iconștient ca să îmi ceară coroana de pe cap i-o voi da; dar daca statuia care o va reprezenta nu va fi fidela sculptorul va fi pedepsit, ca sacrilegul care a răpit focul sacru ca să gătească. Voi fi neîndurător precum a fost Pallas Atene cu Aracne cu cel care ar cutează să se măsoare cu cele divine fără a avea harul de a fi la înălțime. Iar acum veniți la fereastră să priviți.

Regele trase snurul cortinei care se ridică în fața ochilor artiștilor. Li se arătă în fața ochilor o grădină rotundă, cu palmieri care salutau cu capul lor enorm, iîn timp ce de pe frunzele lor picura roua. Printre tufișurile dese de mirt se zărea un mic bazin cu apa, apele sale cristaline lăsau să se întrezărească mozaicul din pietre nestemate de pe fund, din cele patru părți ale orizontului patru zmei contintineini de arama scuipau apa in bazin, iar pe suma de pe laturile apei plutea câte o petală purtată de vânt

 Grădina era înconjurată de ziduri atât de -nalte ca dinăuntru se putea întrezări doar vârful Takhiti Bostan, dar totuți nu erau deloc opresive. lianele si alte plante cățărătoare acopereau complet zidurile, iar terasele erau cu tufișuri de trandafir si cu ierburi inalte  , cu liane de pe care cadeau ciorchini de flori din toate părțile.
De dincolo de tufișuri se auzeau sunete de harfă, mii de voci feminile îndulceau atmosfera. Corsoe Invingătorul ținea optsprezece mii de dame la curte, care nu avreau altceva de făcut decât să o distreze *să insenineze sufletulunicii( pe unica Shirin.

Egyszer szétnyílnak a bokrok, a szobrászok lélegzetvisszafojtva tekintenek oda, s szemök világa vész!

Hat hölgy lép elő, mind oly szép, mint a hold, egyik szőke, halvány skandináv szűz, másik karcsú, mint virágszál, Cirkasszia nemes vonásaival, harmadik barna hindu leány, tagjai fénylenek, mint a napsütötte érc, negyedik rózsaarcú, parázsszemű avar delnő, acél rugalmú izmokkal, vállai nyíllövés és kardforgatásban domborultak ki, ötödik szelíd kínai leány, szemekkel, mikben titkolt láng ég, tagjai átlátszanak, mint az alabástrom s hajlékonyak, mintha semmi sem volna bennök szilárd, hatodik egy ethióp nő, ifjú gyermeki alak, nagy, őszinte szép szemekkel, fekete arcán az ifjúság rózsái nyílnak, – a hajnal az éjfél közepébe.

Most előlép a hetedik. El veletek holdak! feljött a nap… E hetedik Shirin.

A körüle állók kecsei arra valók, hogy legyen árnyéka az övének. Csak felhői ők a napnak, általa megaranyozva, senki sem látja őket többé, a szemnek csak egy sugára van, s az mind Shirin arcán jön össze, csak őt látják, csak őt bámulják, csak őt nem felejtik el soha.

Ó, ne hasonlítsátok azt, ami szép, márványhoz, rózsához, liliomhoz; a kő hideg, – rózsa, liliom hervadandó; nem szép az, ami csak a szemnek szép! valami mélyebb rejtelem van a szépség fogalmában, amit az emberek éreznek, de nem értenek.

Mi volt az a bűbáj, az a megtörthetlen varázs, ami Shirin szépségéről még az utókorra is elmaradt, hogy költők tőle lelkesüljenek föl? – Szép arc mindig volt a világon. – Szép lélek volt ez, mely az arc fölött lakik, mely olyan bűbájt ad minden vonásnak, hogy költővé kell annak válnia, aki rátekint!

Ez a csodás vegyülete a lélekkifejezés ellentéteinek volt az, mi őt a világ minden szépségei között páratlanná tevé; az ajk boldog mosolygásában rejtve volt a költőibb vágyak utáni fájdalom, a homlok derűjében méltóság és ártatlanság világolt, a szemekben vágyak könnye alatt égett a szenvedély tüze, s a szempillák csukódása boldogságot és epedést vont reájok.

Ahányat lépett, annyiféle alak volt. Egy pillangó után kapott, s azt elfogta egy rózsára leszálltán; – mosolygó gyermek volt ekkor, ki tarka foglyának örül. Ekkor megszánta a lepkét s tenyerére téve, szélnek bocsátá azt; – lenge tündérnek látszék ekkor ég felé emelt orcával, mintha utána repülni készülne a könnyű pillangónak. Most valami hidegre lépett, s felsikoltott; – azt hívé, kígyó van lábai alatt; azután elnevette magát ijedelmén s kacagott, mint egy társaival játszódó najasz; – azok felvették az általa eltaposott virágot, Shirin könnyezett fölötte, megsiratta, hogy elgázolá, s keblére tűzte éledni; – azután leült a tópartra társaival, azok virágfüzéreket hoztak, átkötözték vele homlokát, könnyű ruháit, termetét, ő hagyta magát felcicomázni, mosolyogva; – a leányok valamit sugdostak fülébe, néha mosolyogva hallgatá a suttogást, máskor, mintha csiklandaná a suttogó szó, eldugta előle füleit, fejét negédesen húzva vállacskái közé; s egy szóra összerezzent, méltóságteljes haraggal tekinte társnéjára, délcegen, büszkén fölemelve fejét, szemei villogtak, szemöldei hajlása öldöklő ív volt, mint Dianáé, midőn Niobe leányait lelövöldözé.

Azok reszketve simultak meg ez istenasszonyi tekintet elől. Akkor hidegen inte nekik, hogy távozzanak el, s egyedül maradt, ábrándozó alakkal eldűlve a vízparton, s koszorúja virágait egyenként szórva a fecsegő habba.

Végre keblére tevé kezét s hosszan felsóhajtott, arcán az örömtelen boldogság nevezhetlen vágya látszott, mely lassanként rózsálló pírba olvadott át; ez volt a szerelem, mely nem tud még szeretni. Fél lábával a vízmederbe lépett, széttekintve szemérmetes arccal, ha nem látja-e valaki? s azzal megoldá nyakán és vállain a gombokat, melyek öltönyét összetarták, és ekkor egy magasztos tekintetet vetett az ég felé, mely egyedül lehetett méltó arra, hogy benne lakjék. A lebomlott öltönyt csak a közé fűzött gyöngy- és virágfonadékok tarták még bájos termetéhez, a leleplezett kar feje fölé volt emelve, mintha a napot akarná kérni, hogy ne nézzen oly szerelmesen reá.

A következő pillanatban, mint Afrodité állt a kristályhabok között.

A király leereszté a függönyt a szobrászok szemei előtt. Azok még nem bírtak gyönyör és bámulat miatt magukhoz térni. Némely lángoló szemmel, előre hajolt arccal tekinte a legördült függönyre, mintha keresztül akarná azt égetni tekintetével; más szemei elé tartá kezét, mintha a szokatlan fénytől akarná azokat óvni, ismét más a magasba emelé arcát, mintha az égben keresné a tüneményt, melyet a földön látott.

– Láttátok őt, – szólt a király – most menjetek s gondolkozzatok róla; egy év múlva e terembe fogtok ismét jőni. Annak, ki hű szobrát adandja, királyi díj leend jutalma; annak, ki beleveszt, halál fejére!

A szobrászok ábrándozó arcokkal széledeztek el, legutoljára maradt az ősz Harun, a király legidősebb művésze, ki ajkaira tett kézzel, hideg, nyugodt arccal látszék magában a felvett körrajzokat egybevetni, és mellette egy ifjú görög szobrász, kit a perzsa udvarnál elneveztek Ferhádnak; ez térdeire volt rogyva, s fejét lehajtva keblére, arcát két kezével elrejté.

– Egy év múlva visszajövünk; – szólt nyugodtan művészi önbizalommal a vén szobrász, s amint észrevette ekkor az ott térdelő ifjút, felrázta őt méla helyzetéből: – Ferhád, te nem láttad Shirint?

– Még most is látom, – viszonzá az ifjú.

– Hisz arcod eltakartad.

– Lelkemmel látom őt.

– Jer, siessünk alaprajzainkat megtenni, mielőtt elfelednők e látmányt.

– Ó, bár tudnám én őt valaha elfeledni; ó, bár feledhetné a szarvas azt a nyilat, melyet sebében visel! feledhetné a tó a napot, melynek sugáraitól kiszárad! ó, bár viselném én ősz szakálladat Harun, hogy attól félhetnék, hogy őt elfelejtem.

Ferhád támolygó tekintettel kelt föl térdeiről s Harun vállaira támaszkodva távozott el, mint kit egyszerre súlyos betegség lepett meg.

(va urma)

Mòr Jokai, LACUL SÂNZIENELOR (1854)

traducere @ dr.Lucia Teszler

Există undeva  în ținutul secuiesc  o vale liniștită, care nu a fost în veci  locuită de suflet omenesc, unde nimic nu rupe liniștea nopților instelate, poate, doar  strigătul vreunei păsări de noapte, sau poate doar  susurul  fără preget al veșnicelor vii ape.

Topor nu a sfășiat vreodată acești imenși copaci, vânător nu a gonit vreodată sălbăticiunile care, sălășluiesc pe aceste meleaguri. Din neguri immemorabile ale vremurilor, sacră a fost această vale în ochii oricărei creaturi.

Din timpuri neștiute, bătrânii  copaci seculari ajunși la capătul sorții lor se prăbușeau unul pe altul, cu timpul putrezeau, deveneau pulbere, iar din resturile lor creștea un alt copac, care,  se înălța la rândul său, creștea  până la cerul plin de stele strălucitoare,  creștea pentru sute si sute de ani, până când, mâncat și el de vreme și consumat de viermi se prăbușea colea, fără ca nimeni să țină seama. Trunchiurile arborilor putreziți acoperiseră complet vadul unde, pârâiașul de munte aleargă vesel și zgomotos și acum când, rămășițele  arborilor au fost năpădite de mușchi și flori de pădure; pare că pârâul pe ici colo se ascunde, dispare sub pământ pentru ca un pic mai la vale  să iasă din nou la lumină.

Sus, pe culmile unui munte rotund, se află un loc vrăjit: tărâm deschis, podiș alpestru  presărat de o iarbă înaltă, roșie-maronie, crescută în jurul mușchiului verde;  pe acestă iarbă s-au cățărat lianele albe  cu palide floricele ale unor plante cum nu cresc in alta parte în lume.

Dacă, dorind poate să culeagă una din aceste  flori deosebite,  careva pășește pe acestă iarbă, simte imediat cum pământul i se afundă  sub picioare, de parcă nici nu  pământ ar fi,  ci doar un gros covor care plutește pe ape.  Dacă, nefericitul insistă să-și continue strada  pe acest câmp amăgitor, intr-o clipită i se  deschide iarba sub picioare; și atunci degeaba va strigă, poate și să ceară ajutor în numele lui Dumnezeu- cu atât mai rău pentru el; cu cât mai mult strigă, cu cât mai mult se roagă cu atât mai tare e  tras in adâncuri.  Amăgitorul câmp a devenit o rețea de rădăcini, mușchi, liane și  s-a transformat pe neașteptate intr-o capcană pentru mâinile si picioarele care se agită, zbătându-se pentru a scăpa; rădăcinile verzi, lianele se încleștează în jurul  picioarelor nefericitului  și îl târăsc fără îndurare către adâncuri, sub apele fără fund. Nici macar vreun bulbuc de aer nu se mai întoarce in urma lui.

Pe acesta amplă pajiște periculoasă se pot zări numeroase lăculețe mai mici sau mai mari, unele abia  mai mari decât o cadă; și dacă, cineva masoară acest câmp verde-maroniu ,de pe creasta muntelui vecin,  are  impresia  că îl privesc  și îl ademenesc ,  zeci si sute de ochi albaștri, strălucitori.

Însă e mult mai sănătos să le privim doar de departe.

Dincolo de păduri si creste, in fundul unei văi adânci, imprejmuită de o coroană de munți se odihnește  lacul Sfânta Ana, un ochi de mare profund și linștit. Jur împrejur  veghează fără preget, întunecoasă și solemnă, pădurea de brad.

               Este atâta de liniștit,  atât de tăcut totul jur împrejur, ca și cum ne-am afla în ziua de dupa Facere,  de parcă acest tărâm abia de acum s-ar fi ivit din ape. Deși, vai câte si mai câte  lucruri s-au petrecut pe aici!

               Cititorul neatent  ar putea crede că vorbim de lucruri care,  s-au întamplat ieri, alaltăieri!  Însă, e o întamplare a carei amintire se pierde în negura timpurilor.

             Pe vremurile când acest lac, ca și cel de mai sus, acela care acum e năpădit de iarbă, era  împărăția micuțelor zâne ale apelor,  regele verzui al apelor, cu barba lungă  până la genunchi să-i ajungă, vâslea, pe o șalupă de papură, până la mal, însoțit de fiicele sale. Micuțele zâne cu păr auriu cât e ziua de lungă și până-n amurg  se jucau în soare: își făceau leagăn din frunze; se ascundeau in corolele clopoțeilor de munte, de acolo își scoteau căpușorul să privească lumea; foloseau corolele lăcrimioarelor drept păhărel ca să bea nectar de rouă; se măsurau cu  greierii si cu alte goange arțăgoase; zburau in șaua  fluturelui cu ochi de păun; se râdeau de paianjenul  cel urât și cu brațele lor puternice reușeau chiar și  să rupă firele de păinajen ce reflectau lumina în toate culorile curcubeului; din aceste fire apoi  zânele își țeseau văluri care,  se potriveau de minune pe siluetele lor.

În tot acest timp împăratul apelor deja bătrân de vreme se retrăgea în scorbura copacului, și moțăia el acolo, nu supăra pe nimeni;  barba i se umplea de ciuperci, părul de mușchi verzi, măinile sale erau gălbejite si păreau scoarța copacilor.

               Fiicele sal , frumoasele sânziene erau insă cu totul diferite.  Neaua nu putea fi atât de albă ca  trupurile lor, cerul senin nu putea fi atât de albastru ca ochii lor, iar părul lor bălai părea a fi din aur. Își pieptănau frumos buclele cu pieptene făcute din scoici,  împleteau coronițe din flori de nu-mă-uita sau chiar și din flori de crini, cântau atât de fermecător că pădurea ,  iarba se oprea să le asculte,  tăceau si păsărelele ciripitoare ca să le asculte si să le învețe cântul.

Se întâmplă insă odată ca niște oameni să descopere acest loc. Îndrăgiră imediat frumusețea, liniștea, solitudinea care domnea pe acest plai. “Va fi un loc bun pentru lauda Domnului Dumnezeu!”, ziseră și se hotărâră să ridice acolo o capelă în cinstea sfintei Ana. O înălțară în adâncul văii, pe malul ochiului de mare, o sfințiră cu mare fast. În turn instalară un clopot cu voce limpede; și de atunci încolo, an după an lumea venea în ținutul secuiesc, în pelerinaj, la încântătoarea capellă de pe lacul Sfânta Ana.  Păcătoșii și bolnavii stăteau săptămăni în șir să se roage in prispa capelei .  Aici, departe de orice locuire lumească, găseau alinare, liniștea sufletească și  tăria ca să poată să se  întoarcă în lume cu sufletul plin  si reînoit.

               Bătrânul stareț al bisericii bătea clopotele de trei ori pe zi.  Pelerinului, rătăcit și obosit de drum, dangătul clopotelor,  răsunând în străvechiul codru,  putea să-i pară un cântec ceresc, o chemare divină.

În schimb nu plăceau deloc aceste dangăte verdelui împărat al apelor; zânele nu suportă sunetele de clopot; se ascund de ele fiecare unde poate; ondinele nu mai aveau deloc curajul să urce la malul lacului Sfânta Ana, nu mai puteau ieși la lumină să-și incălzească   diafanele trupuri la soare, nu mai puteau să-și pieptene părul bălai in razele soarelui.  Psalmodierile si dangătul clopotelor le alungaseră. Toate s-au retras  in iazul superior care, in subteran,   este legat   cu lacul din vale.

Ca să nu mai audă dangătul teribil al clopotelor, micuțele fantasme s-au pus să țeasă din rădăcini acvatice,  din liane, o pânză  care să acopere suprafața apei. Țeseau fără preget. An dupa an, țesutul devenea tot mai gros și mai gros, îl năpădi mușchiul de apă și crescu iarba pe el, acum semăna leit cu o cămpie, doar că rădăcinile plantelor ajungeau în apă.

Harnicele zâne  lăsară doar câte o   ferestra  in ingeniosul țesut, o fereastră mare si rotundă pentru ca soarele  să pătrundă în adâncul  iazului, și pentru ca zânele să poată urca la suprafața să contemple ce se mai intamplă  prin lume. Aceste ochiuri de mare nu au fost niciodata năpădite de iarba.

Însă sunetul clopotelor  tot  le ajungea din urmă; regele apelor isi smulgea barba de supărare; frumoasele  zâne plângeau sărăcuțele de necaz cât e noaptea de lungă.  Păstorii nu mai aveau curajul să-și mâne încolo  animalele la păscut că se temeau de ciudatele sunetele tânguitoare.

Se întâmplă pe atunci  ca o gazdă care avea o  mare cireadă de vite să angajeze un păstor. Cu toate că il avertizase o mie de ori ca  nu cumva sa poarte turma spre coacăziș, el, că era mai șmecher,  le purta tocmai intr-acolo. Când se lăsă seara, băiatul aprinse un foc si se culcă alături.

Abia ațipi că fu trezit de un tânguit care părea a fi mugetul unui  taur. Sunetul provenea din coacăziș; se gândi că o fi vreun taur alungat sau rătăcit dintr-o altă turmă care ar putea ataca prin surprindere vitele sale;  înșfăcă  bâta de pastor și porni în direcția sunetului.

Nu găsi insă nici urmă de taur,  reuși doar să se impotmolească  până la genunchi in ceva mâl din care abia putu să iasă și să ajungă ud leoarca pe uscat.  Mugetul de taur provenea de la vreo pasăre de apă,  acum se auzea tot mai departe, încercând să-l ispitească pe flăcău ca să-l urmeze. Dar el  nu o urmă ci se întoarse la foc și cum că luase o sperietură  înjura de mama focului.

Când însă dă să-și găsească șuba  lăsată alături de foc, atunci își dă seama  că o arătare ciudată se învelise in mantaua lui.  Părea un pitic bătrân de vremuri, cu barba mucegăită de-i ajungea până la pământ, îmbrăcat în verde, cu capul plin de mușchi de apă. Își incălzea mâinile gălbejite si scorțuroase  la foc.

Flăcăul  auzise acasă multe  despre zâne si alte arătări, așa că  tare se mai  bucură că îi fu dat să întâlnească una: îl și  intrebă îndată dacă, i-a adus ceva bun ?

- Un sac plin de aur, un sac plin de argint,  zise craiul apelor  storcându-și apa din barbă.

- Ce vrei în schimb?- întrebă păstorul

- Adu-mi clopotul din capela Sfânta Ana si zvărle-o in iaz taman acolo unde bradul cel înalt si roșu iese din coacăziș. Pe ramurile celui brad sunt agățate un sac de aur si unul de argint. Le poate lua doar cel  pe care îl conduc eu pâna acolo.

Băiatul se lumina mult la auzul acestor vorbe: bătu palma  cu apariția. Mâna i se umezi de parcă ar fi strâns o ciuperca udă leoarcă.  Promise ca îi va aduce clopotul.

Craiul apelor se intoarse agale la lac.  Picioarele îi flescăiau la fiecare pas, de parcă umbla in baltă sau in noroi; mai apoi, la lumina zilei i se distingeau bine  urmele pentru că, unde pașii săi calcară,  iarba ingalbenise

Seara următoare se dezlănțui o furtună năpraznică, ploua cu găleata, tuna și fulgera; păstorul nostru porni să aducă clopotul. Fulgere-i  cădeau înaintea și în urma lui, săgețile șuierătoare ale Domnlui loviră până și în lac dar nimic nu-l poticnea din drum pe sacrileg. Clopotul chiar zăngâni de trei ori în timp ce, hoțul o urni de la loc; și cu toate că, altădată  era atât de ușor, că până și un copil il putea purta, acum devenise atat de greu că păstorul mai că își rupse spinarea până reuși să-l aducă până la coacăziș. Smeritul pustnic dormea somnul celui drept, nu își dădu seama de nimic ce se întâmpla in jurul său.

Bătrânul împărat  îl aștepta deja pe păstor la malul lacului. Ce bucurie ucigașă îl cuprinse decum văzu clopotul! Smulse dintr-o mișcare  limba clopotului și porni cu ea  înainte, triumfător, purtându-o ca pe un sceptru regal. Păstorul pășea in urmele lui prin stufăriș. Terenul unduia sub pasii săi.

 “Nu-ți fie teamă” zise creatura “Ajungem acuși la brad”

Până atunci se domoli și furtuna. Când ajunseră la  bradul cel înalt ale cărui rădăcini se găseau sub fundul apelor, luna ieși  dintre nori.  Păstorul zvârli clopotul in iaz, acesta se scufundă cu mare zăngănit  in ape. 

Ondinul  scoase de pe crengile bradului doi saci, unul plin de aur, altul  plin de argint; păstorul le petrecu în jurul gâtului pe o rangă,  unul  în dreapta, altul în stânga și intrebă cum să se intoarcă acasă?

Aratărea zise:

“Unde, prin iarbă, zărești  acest soi de floare galbenă  acolo pășește fără teamă;  planta asta are rădăcina tare ca sârma, ține bine strâns covorul de ierburi ce acoperă lacul, nu îl lasa sa se rupă sub greutatea omului.

Păstorul avu  grijă, păși cu multă atenție și ajunse la mal; dar cei doi saci îi apăsau umerii atât de mult,  că in cele din urmă  se prăbuși sub greutatea lor; in acea clipită, abia reusi să se dezmeticească, că fu transformat în taur.

Se miră a doua zi gazda cum că în cireada lui apăruse un taur  negru, pe care nu-l văzuse niciodată.  Singurele indicii care ii dădeau de ințeles de unde putea să apară   miraculosul  animal era că  desaga  păstorului dispărut era încă legată în jurul brâului taurului, iară pe cele doua coarne ale taurului în dreapta și în stânga îi atârnau doi sacii, unul plin de aur și altul de argint.  Bestia se tânguia  și plângea de parcă ar fi fost o ființă umană.

Smeritul secui nu înțelegea nicicum miracolul ce avuse loc, dar când auzi că în noaptea aceea fu furat clopotul bisericuței se grăbi sa ofere aurul si argintul adus de taur pentru a cumpăra un nou clopot. Clopotul cel nou era mai mare și mai frumos decât primul, era facut din dintr-un aliaj de argint.

Clopotul fu pus imediat  în clopotniță, fu sfințit dar când au tras clopotele, ca să vezi, nu avea nici un sunet, suna surd, de parca limba clopotului ar fi lovit in piele sau țesut.

Iar noaptea se adunau zânele in fața capelei  bătându-și joc malițioase și fericite  de bătrânul pustnic, cântând tot felul de rime și  versuri batjocoritoare care imitau ticăitul surd si ridicol al noului clopot.

Pustnicul si enoriașii urcau adesea  la bisericuță să cânte: cântau ei ce cântau, se rugau cât se rugau ca prefericita Fecioara să redea vocea clopotelor: dar, totul era în zadar, nici măcar cântecele nu se mai ridicau în aceste condiții până la  cer.

însa într-o noapte, tocmai în luna Sfintei Mării Mari, căruntul pustnic făcu un vis: i se părea  că sfânta Fecioară, Maica Domnului coborî prin cerurile deschise, îl luă de mână, îl purtă până la lacul înconjurat de coacăziș și de tufișuri de mure, acolo intră cu el în lac printr-un ochi de apă rotund. începură să se scufunde in apă. Eremitul tremura de frică dar femeia cerească îl încurajă să nu se teamă și se coborâră în profunzimile fără fund. Hoarde de monștrii marini diformi o zbugheau care pe unde putea când vedeau lumina cerească de pe  fruntea Fecioarei; mai apoi, jos, in fundul lacului eremitul reuși să zărească  clopotul pierdut; îl năpădiseră lianele acvatice care i  se încolăceau în jur, și deasupra clopotului dormea craiul zânelor, împăratul apelor: părea  o uriașă broască verde.  În jurul clopotului dormeau liniștite fiicele sale cu păr de aur.

Fecioara cerească zise pustnicului:

-Până cănd acest clopot nu se va întoarce din fundul laculuii, sunet de clopot nu se va mai putea  auzi pe acest plai.

Zicând astea lăsă mâna eremitului, care se sperie câ ramane în iaz,  se agită cu disperare să prindă mâna femeii divine, dar, se trezi și mult se mai miră, că nu avea hainele ude leoarcă.

A doua zi pustnicul povesti degrabă visul  locuitorilor din îmrejurimi.  Se prezentară imediat  flăcăi viteji, cu inima curajoasă, dispuși să iși incerce puterile: să străbată amăgitorul  câmp mișcător, să se scufunde în lac și să readucă vechiul clopot la suprafață. Nu se mai întoarse nici unul. Spiritele rele le-au înecat, le smulseră sufletul, nici măcar cadavrele lor nu fură  lăsate să se întoarcă la suprafață.

Tați grijulii plăngeau de durereaa pierderii fiilor lor vrednici, mamele rugau in genunchi  fii lor să nu care cumva sa meargă către coacazis, dar, degeba, că tot nu reușeau să-i oprească.

Acea sclipire albăstruie al ochilor de mare de pe podiș îi chema în mod irezistibil. Auzeau seara chemarea zânelor și nu mai aveau pace, trebuia să vadă ondinele care se îmbăiază în lac, cum își piaptănă buclele de aur, care le acoperă umerii albi. Nu se mai întorceau.

Jupânul secui, al cărui păstor furase clopotul bisericii, avea trei fii. Mama lor îi ruga din suflet să nu care cumva să se aventureze in apropierea lacului zânelor.  Dar ar fi făcut mai bine să nu se fi rugat atât de ei. Că așa e facut omul, cu cât e ceva mai periculos cu atat îl atrage mai mult.

Cireada era custodită în fiecare zi de câte unul din frați, taurul prim al mandriei era acum fostul păstor, cela transformat in taur negru. Când începea să se lase seara păstorul aduna animalele împrăștiate si le mâna către casă, ca să nu-l prindă înserarea în preajma lacului. O seară, când era rândul fiului  mai mare să șadă cu vacile, acesta legă taurul prim de un copac ca nu cumva să plece și se așeză la malul lacului.

Taurul  mugea si se zbătea încercând în fel și chip să-l cheme  pe păstor să meargă acasă, dar în zadar, tânărului nici că-i păsa de el. El aștepta zâne.

Când apăru luna pe ceruri, apăru și mica ondină pe lac.  Avea un chip fermecător, un corp ca o sculptură de coral,  purta o coroană de crini albaștrii, trupul îi era acoperit de un voal care sclipea în toate culorile curcubeului și părea atât de fin că la ce mai mică atingere poate s-ar fi evaporat.

Păstorul rămase vrăjit când o văzu; ochii îi ieșeau din orbite, mai că iși suspină tot sufletul. Prințesa ondină îi auzea bătăile inimii.

“Păstorelule frumos cu părul ca pana corbului” zise cu voce blandă și melodioasă  “vino cu mine să coborâm sub ape. Palatul meu e palat de cristal, cu acoperiș de mărgean, cu gardul de clarisse, grădina mea e plină de corali, hainele mi le țes viemii de mătase, bijuteriile mele-s perle din adâncuri; buzele-mi sunt dulci ca mierea, vocea mea te încântă. Mă vrei?”

Păstorul răspunse:

“Cum aș putea eu să te urmez preafrumoasă zână ? Nu pot eu să umblu pe ape, nu pot trăi in apă. Urmează-mă mai bine tu, că doar am și eu casă și grădină pe deal, când soarele răsare totul e mai frumos de orice palat din clestar si din margaritare. Vino și fii soția mea! “

Prințesa înotă cu cu aer docil până la el și când ajunse în dreptul său îi întinse mâna. Flăcăul gândi că prinde mâna fetei și o trage la mal, gândi că o va strânge în brațe, și nici dacă ar vrea ea nu se va mai putea întoarce în lac.

Însa, abia îi atinse mâna,  zâna îl înșfăcă cu o forță deosebită, deoarece zânele sunt mai puternice decât  omul, și cu o smucitură îl târă sub ape.  Apoi totul se liniști, doar muntii mai repetau  ecoul strigătului de moarte al flăcăului.

A doua zi fiul mijlociu merse să păzeasca animalele; și el merse seara la malul lacului să aștepte zânele; veni o altă zâna și mai fermecătoare decât prima. Se lăsă ademenit și al doilea fecior și pieri.

A treia noapte veni rândul mezinului să păzeasca vitele.

Degeaba îl implorau  mama  si tatăl său  să se ferească să nu cumva să ajungă la soarta fraților săi mai mari, flăcăul nu se ferea.

“Nu vă temeți voi pentru mine, că oricâte zâne mi-ar veni împotrivă, tot nu vor reuși ele să mă tragă pe mine în apă!”

Se duse feciorul cu cireada la păscut, își luă cu el o sfoară lungă, pe care o legă pe rând de coarnele tuturor taurilor și în cele din urmă de coarnele taurului prim, celalt capăt al frânghiei îl răsuci in jurul brăului său, lovi prietenește ceafa taurului prim:

“Dragul  meu servitor. Mă duc și eu sa vânez o zână. O amăgesc  să iasă la mal, îi prind mana, și când strig “Hop, in numele sui Hristos si a Sfantei Fecioare!” in acea clipită tu împreună cu toată cireada la un loc mă trageți cât de tare  puteți, să vezi că  scoatem zâna  din lac!”

Luna urcă pe cer, păstorul șezut sub un platin cânta înduioșător de dulce din fluier, când, pe oglinda albastră a lacului își făcu apariția cea mai tânără dintre zâne.

Era cea mai frumoasă dintre toate, avea in jurul capului o coroană de flori de nu-mă-uita, ochii îi erau tot de culoarea florii de  nu-mă-uita, atât de blândă, zâmbitoare, buzele trandafirii, corpul grațios si  tras prin inel, rochia sa de flori era transparentă.

Cum o văzu pastorelul încetă să mai cânte la fluier și îi zise cu curaj:

-Fată a apelor, zână frumoasă, vino, fii soția mea

Blândei copile, frumoasei fiice din neamul zânelor i se făcu milă de tânărul fragil și cu o voce care părea o melodie tristă  grăi:

“Pleacă frumos pământean, nu suntem noi făcuți unul pentru altul, nu e bine pentru tine să mă vezi!”

“Eu nu plec de aici făra tine”, răspunse păstorul

“Ce poate să iți placă atât de mult la mine? Dacă îți place colierul de perle ce-l port la gâtul meu alb iată, ți-l dăruiesc, dacă vrei cingătoarea  de aur din jurul brăului meu,  uite, ți-o dau și pe asta.”  Zicând aceste cuvinte iși aruncă colierul si cingâtoarea pe mal.

Dar tânărul nu avea nici de gând să plece.

“Nu vreau eu  nici perlele, nici aurul tău, pe tine te vreau toată.  Vreau buzele tale, vreau ochii tăi strălucitori, corpul tău frumos  de porumbiță îl vreau . Te-oi duce acasă la buna mea mamă. Purta-ți-vom cu dragoste de grijă,  fericită vei fi ca pasărea cerului.”

Zâna pluti cu tristețe  până la iarba înaltă de la mal. Plantele de sub apă se distingeau atât de bine că părea că se pot atinge cu mana.

Zâna ajunse in dreptul băiatului. Întinse mâna către el. În acea clipită  băiatul o inșfăcă dintr-odată cu stânga  și urlă căt putea de tare.

“Ops în numele lui Hristos si a Sfintei Fecioare,  tragee!  Mână măăă!”

Dar ar fi putut el să o înșfece și cu dreapta și cu ambele brațe, ar fi putut să fi fost tras nu de doisprezece  ci de douăsprezece ori doisprezece tauri, zâna cu o mișcare ar fi putut să-l târască la fundul lacului cu vite cu tot.   

Ar fi putut, de o mare mai profundă n-ar fi văzut , de  o lume mai frumoasă n-ar fi întâlnit în strălucirea ochilor în care a privit,  dacă mai puternic n-ar fi  focul vrăjit, ce leagă  privirile unui bărbat și a unei femei ce se regăsesc , de mai n-ar fi puternică această vrajă de orice meșteșug ceresc.

Mica zâna se surprinse dintr-o dată în brațele tânărului care, îi săruta pătimaș buzele trandafirii, simți cum focul acestui sărut îi topește puterea magică, îi schimbă sângele în vine și varsă în inima ei  o căldura până atunci necunoscută;  simți cum  încetează să mai fie zâna de neatins și cum devine  adevarată femeie  în carne și oase, femeie  iubită și iubitoare.

Când craiul apelor și surorile ondine văzură  că zâna pe care o trimiseră la suprafață nu rezistă, o urmară și se agățară de veșmintele ei. Monștrii acvatici, spirite ale apelor , liane îi încleștau picioarele, toate vroiau să o tragă îndărăt. Era prea târziu. Zânele nu mai aveau putere asupra tânărului pământean, pentru că, sora lor simțea dragoste pământească pentru el.  Împotriva acest sentiment  zânele nu a unici o putere.

Cireada de vite trăgea puternic înainte; zânei nu-i  ii mai ajungea apa doar până la genunchi, în timp ce la suprafața iazului se puteau zări capetele pătrate hidoase ale monștrilor acvatici care se agațau de ea ca să o tragă îndărăt. Încă o dată cireada  s-a urnit cu forța să tragă si în sfărșit zâna era pe uscat.  Monștrii se întoarsera pleoscăind în ape.  În urma lor, pe lac se formară gigantice talazuri atăt de năpraznice că, în impetuozitatea lor doborâră câțiva copaci de la  mal. Toată noaptea a clocotit apa ochiului de mare ca o căldare pusă pe foc, de  parcă vreo furtuna cerească ar fi  zbuciumat-o necontenit.

Tânărul luă în brațe frumoasa zână  pe care o răpise, o așeză încetișor  pe spinarea  taurul prim, dar numai după  ce pusese sub ea șuba lui ca să stea comod și o conduse la casa tatălui său.

Părinții săi abia crezură ochilor de bucurie când  văzură că fiul lor vine  acasă întreg si nevătămat.  Se minunară și mai mult când văzură splendida făptură pe care flăcăul o aducea acasă. În secuime sunt multe fete frumoase dar nici măcar acolo nu mai s-a mai văzut una atât de frumoasă ca aceasta.

“Iubiții mei părinți,  nu mă întrebați de unde vine doară și nici cum am găsit-o”, zise băiatul, ”ajunge-vă  să știți  că Dumnezeu mi-a dat-o, și a mea va fi până când Dumnezeu mi-o va lua.”

Bătrânii nici nu iscodiră defel,  se grăbiră doar să o  îmbrace cu niște straie decente cum poartă orișice fată din secuime și când îi puseră marama în cap, nimeni nu ar fi zis că nu o mamă de-a locului  a născut-o  ca pe orișicare altă fată.

De atunci încolo, cei doi tineri trăiau fericiți, se iubeau  ca doi porumbei în pădure, erau un cuplu de invidiat și de nedespărțit.

Nimeni nu bănuia că frumoasa domniță nu era născută de mamă pământeană. Doar mama soacră observa că, urmele lăsate de mâna norei adesea rămâneau umede; mai văzu  și că, în zilele secetoase de vară, ajungea ca  nora sa, zâna  apelor să treacă prin grădină că florile se reînvigorau, frunzele se întorceau la  viață, cupele florilor se scăldau în rouă, vedea că iarba creștea mai frumos in urma pașilor ei.

Se intamplă  ca zâna să nască  un băiețel; ea cufundă imediat  nou născutul  în apa din vană ținându-l de degetele picioarelor. Copilul se bălăci, se jucă cu apa, atunci zâna îl lăsă de picioare, iar copilul ca o mică broscuță înotă sub apă cu aceași ușurință ca și deasupra apei.

Nimeni nu află de năstrușnicia asta, pentru că, zâna era singură când le făcea iar pe când ceilalți soseau copilașul era învelit frumos în fașe și se odihnea la pieptul alb ca neaua al mamei sale.

Dar ori de câte ori însă se găsea singură cu copilul, zâna îi desfăcea fașele,  îl lăsa în apa din vană, unde el  se zbenguia și se bălăcea râzând,  scufundăndu-se uneori complet în apă. Așadar învăță mai repede  să înoate decât să umble cu picioarele pe pământ.

Doar șapte ani avea băiatul că deja reușea  să traverseze  înot lacul sfânta  Ana, dus și întors; putea chiar să aducă inapoi paharul de aur căzut pe fundul lacului; îi mai placea tare mult să culeaga flori și plante extraordinare de pe fundul lacului și le aducea mamei sale.

Oamenii îl porecliseră fantasticul sub.

Trecu vremea. Băiatul deveni flăcău în toată firea; cei care fură odata tineri  îmbătrâniră, bătranul pustnic de multa vreme se mutase  într-o capelă mai luminoasă, unde îngerii cântă și serafinii trag clopotele. Clopotul pierdut fu dat demult uitării,  obiceiul răspândit era că oamenii era chemați la liturgie bătâtnd toaca de lemn.

Doar chipul zânei nu s-a schimbat pentru că zânele nu cunosc bătrânețea. Ea și acum era o făptură la fel de delicată ca atunci când ieșise din valuri,  cine o vedea ar fi zis că e fiica si nu mama fiului său.

într-un an fu mare secetă  în toata secuimea. Degeaba cântau și se rugau oamenii în toate bisericile, nenorocirea nu trecea. Lacul de sus, înconjurat de coacăziș în schimb creștea, se umfla că părea că vrea să inunde satul.

În timpul acestui pericol amenințător zâna purtă fiul său la malul ochiului de mare. Acolo îi dezvălui taina apelor adânci.

“Aici, în acest  ochi de mare, într-un strălucitor castel de cristal trăiește tatăl meu,  verdele împărat al apelor.  Noi suntem trei surori, tustrei fiice ale aceluiași părinte, dar fiecare din noi are o altă mamă. Mama surorii mele mai mari era nourul, cealaltă soră avea drept mamă părâul de munte, iar mama mea e roua cerurilor. Tatăl nostru  este o fire nemiloasă și iute la mânie. Când e supărat cu întreaga lume, leagă în lanțuri și  închide în închisoare soțiile sale, mamele noastre: norul, părâul și roua. Uite vezi, de aceea se umflă apele acestui lac. De aceea este secetă pe întreg pământul, de aceea  au secat toate izvoarele.

Du-te fiule, coboară-te  sub ape!  Înainte însă taie-ți o nuia de gutui, cu aceea plesnește orișicine cine iți stă împortivă, nu te teme de nimeni!  Micuțe fantasme,  gigantice dihănii acvatice  scăpa-vor care unde poate dacă tu lovești fără teamă  între ei.  Dincolo de câmpul de crini galbeni  zări-vei palatul împăratului apelor. Castelul are pereții de cristal, e transparent  de-a întregul, înlăuntrul castelului sunt sute de saloane toate împodobite cu diamante și smeralde, pilaștrii castelului sunt  de rubin. Fiecare poartă e păzită de doi demoni acvatici cu colți fioroși. Să nu te sperii de ei, plesnește-i cu nuiaua de gutui, deveni-vor într-o clipită statui de piatră.  Vei atraversa o sută de odăi și o sută de coridoare până vei ajunge la iatacul regelui apelor. Pavimentul iatacului său e strălucitor căci e căptușit cu mărgăritare, tavanul e din perle, la ferestre in vase de smerald cresc bogate clarisse roșii ce au flori de diamante și fructe de aur.  Ramurile uriașelor flori susțin hamacurile  din fir de paianjen și  de mătase ale  zânelor. Pe ramurile groase ale acestor plante se zbenguiesc broscuțe mici și roșii care cântă  ca o ciocârlie și se joaca cu  șopârle albastre. În centrul iatacului se află o fântâna arteziană  de cristal, în care se  apa țâșnește prin gura unui pește de aur. În fundul sălii e tronul regelui . Tronul e susținut de patru pești  ce stau drept, in loc de picioare. Acolo șade împăratul cu barba de argint, imbrăcat în catifea verde cu un șarpe argintiu încolăcit drept cingătoare la brâu. Pe de o parte și de alta stau suratele mele care îi fac vânt cu aripioare mari de pește. Tu să nu te temi, mai degrabă ei se vor speria, muritor nu a ajuns acolo vreodată. Tatăl și surorile mele te vor linguși, te vor ademeni. Îți vor arăta camera comorilor unde stau adunate grămezi de aur, argint, pietre prețioase, mărgăritare. Îți vor oferi să te servești din ele, dar tu să nu iei, să nu te atingi de nimic. Ai să vezi însă înșirate niște sticle goale; pe acelea să le ceri. Nu sunt ele goale cum îți apar, în ele sunt închise sufletele celor înecați în ape, printre care și sufletele unchilor tăi, suflete pe care surorile mele le-au stors și le-au închis în aceste sticle. După ce le vei fi luat  te vor conduce in sala unicatelor. Aici sunt înșirate tot felul de vase sculptate,  cupe bogat împodobite că e mai mare minunea să le vezi

Tu nu lua nimic din ceea ce ei îți oferă.  Zări-vei  în schimb, într-un cătun ascuns  un clopot prăfuit și ruginit de vreme, cufundat pe jumătate în nămol, năpădit de liane și împânzit de rădăcini acvatice. Cere-le clopotul, nimic altceva. Daca s-ar opune amenință-le că  lovi-vei clopotul și-l vei face să sune.  Vor fi dispuși atunci să iți dea orice; când vei avea clopotul in mână, poartă-l  cu grijă afară din palat, fii atent  să nu zăngăne, dar când ai ajuns vei fi în afara palatului lovește-l  de trei ori cu nuiaua zicând numele Domnului Dumnezeu. Cu astea misiunea ta s-a încheiat și poți să te întorci la suprafață.

Fantasticul sub purcese la drum urmând sfaturiel mamei sale. Tăie întâi în pădure o creangă de gutui  și acolo unde sunt cresc crinii galbeni se aruncă în apele iazului.

Abia scufundat in apă fu imediat înconjurat de  monștrii apelor: dihănii cu capete pătrate, cu corpuri amorfe, cu ochi arzători,  șerpi cu fețe omenești, salamandre de toate culorile, pești cu bot de ferăstrău, demoni acvatici în formă de cal, șerpi spiralați și alte mici arătări de toate felurile care pișcă, gâdilă, iți beau sângele, iar printre aceste animale se mai zăreau și ramurile miriardelor de liane și ale altor plante acvatice, ale căror brațe căutau prada, ca să se încolacească în jurul ei, să o înlănțuiască  și să o tragă către gura lor ascunsa sub rădăcini, unde să-l stoarcă de vlagă.

Fantasticul sub nu se pierse cu firea, ci lovi cu nuiaua cele opt brațe ale meduzei înfometate, atât de puternic  o lovi încât aceasta înebunită  de durere fugi  înspăimântată  și  se retrase în  grabă in cochilia sa.

Cu mâna liberă flăcăul luă de ureche unul din cei mai groși monștrii,  îl biciui cu verga sa de gutui. Acesta incepu să urle de durere în timp ce frații săi speriați scăpau în ruptul capului ascundându-se fiecare unde putea. Cu astea el se urcă în spinarea  monstrului îmblânzit și îi porunci să-l ducă imediat la castelul regelui apelor. 

Împaratul verde al zânelor tocmai ațipise, moțăia pe patul sau de mușchi verde, când pe coridoarele castelului său răsună ecoul pașilor fantasticului sub .  Craiul tresări.

”Cine e temerarul care se încumetă să vină aici?”- strigă și luă verga sa cu crini de aur, dar flăcăul răspunse cu curaj , lovind întăi verga împăratului iar apoi pe împăratul însuși. Împăratul scăpă arma din mână și urlă atât de tare că lacul întreg începu să clocotească.

Monștrii și zănele se aruncară la picioarele tânărului implorându-l să nu le facă vreun rău, că mai bine îi dăruiesc tot ce-i poftește inima: aur, argint, pietre prețioase, poate sa aleaga ce vrea.

”Nu vreau eu nici aur, nici argintul vostru”- zise flăcăul- ”redați-i pe unchii mei si pe ceilalți tineri înecați în iaz al căror suflet l-ați legat , zâne rele ce sunteți!”

Zânele purtară  sticlele de cristal, tânărul le deschise. Din fiece sticlă ieși o bulă mare, albă de aer care urcă lin către suprafața apei; in timp ce se strecurau  prin gura strâmtă a sticlei suspinau cu voci omenești.

 Zânele îl imbrățișară,  îl lingușiră, îi oferiră toate de-ale gurii, îl ademeniră să petreaca cu ele, să se umple de comori și așa să se întoarcă acasă.

“Nu doresc eu nimic ce e al vostru. Eu am  venit pentru ce e al Domnului.  Redați capelei  clopotul  ce-l țineti ascuns!”

La auzul acestori vorbe zânele începură să țipe și să se tânguiască  iar barba  bâtrănului rege crescu într-o clipită pe încă odată cât de lungă era.

Tânărul găsi clopotul, îl curăță  cu grijă de nămol și de liane, și îl purtă cu el în afara castelului.

Afară din castel, încă sub ape lovi cu nuiaua de trei ori clopotul în numele Domnului. De trei ori sună clopotul cel sfânt.

La primul sunet de clopot, se prăbuși în tăcere, fără glas întregul castel de cristal,

Coloane splendide, pereți căptușiți cu aur pur, tavanuri decorate cu mărgăritare, toate deveniră nisip si deveniră pietre.

La al doilea dangăt monștrii apelor se micșorară și dispărură în fundul lacului ca si cum nici nu ar  fi fost vreodată.

La al treilea sunet de clopot, printre ruinele vechiului castel apărură doi șalăi frumoși iar pe vechiul horn ședea mototolită  o broasca râioasă. Șalăii erau zânele și broasca era verdele împărat. Până și azi le-am putea întâlni sub această formă.

Când băiatul ajunse cu clopotul regăsit la suprafața lacului, iacă văzu plutind lin pe oglinda apei douăsprezece lebede albe, întocmai câte suflete prizoniere  a eliberat. Două lebede se apropiară de el, părea că vor să-l îmbrățișeze cu aripile, să îl sărute cu ciocul de parcă ar fi vrut să-l salute, apoi toate laolaltă emiseră un cânt vrăjit,  își desfăcură aripile albe ca neaua și  se înălțară sus, atât de sus că poate  intrară chiar în cer.

Îndreptăndu-se către casă feciorul întâlni cireada sa de vaci și mult se mai miră când, în preajma cirezii sale văzu un păstor bătrân necunoscut  care avea până și un clopoțel la gât.  El era cel care aruncase clopotul bisericii în apele iazului, același clopot pe care acum tânărul flăcău îl purta pe umeri să- l aducă indărat, și iacă  bătrânul păstor se îngenunche la picioarele băiatului ca să mulțumeasca cu lacrimi ziua salvării sale.

Când tânărul ajunse la casa părintelui său, îi veni în intâmpinare o măicuță bătrâna care se sprijinea de brațul tatălui său; si iacă bătrânica îl imbrățișă și îl sărută.  Tânărul întrebă mirat cine e măicuța aceasta.

” E mămica ta fiule”, răspunse tatăl, ”cât timp tu ai fost departe, de la un moment la altul văzând cu ochii începu să își ajungă anii din urmă, iar acum e bătrâna ca și mine. Acum iar ne potrivit unul cu altul,  vom trăi și vom muri frumos alături.

În clipita în care, fiul rupse vraja, încetase și ea să mai fie zână.

Clopotul fu repus cu mare fast în turnul capelei. Spre mai marea bucurie a călătorilor, spre consolarea pelerinilor răsună din nou cântul pe întreg plaiul, clopotele  chemau lumea  la rugăciune și pentru sute de ani lacul deveni locul de pelerinaj cel mai iubit de secui.

Însă azi, dacă sânzienele or mai fi trăind vreundeva în adâncul apelor, ar putea chiar să-și ocupe din nou iazurile;  că nu mai există nici capelă, nici clopot nici cântări la lacul Sfânta Ana.

Doar liniștea profundă și plină de dor șoptește la urechea  singuraticului călător  că a fost veme în care, pe acest pamânt, in acest ochi de mare zânele trăiau și domneau.