Apa vieții de moș Elek Benedek

A fost odată un om sărman care avea un fiu, Jakab. Jakab era copil tare harnic, muncitor dar era atât de subțire că ziceai că-l suflă vântul. Se și îngrijora bătrânul văzându-l că ce va fi cu fiul său când el nu va mai fi printre cei vii.   În curând, bietul om chiar căzu la pat și nimeni nu găsea leac pentru beteșugul său.
 Nu-ți fă griji dragă tată, zise Jakab, am să mă duc eu și am să-ți aduc eu apa vieții, si ai să te vindeci într-o clipită. Zis și făcut, băiatul purcese la drum.
A mers el cât a mers până când a ajuns într-o pădure. Dintr-o dată ciuli urechile că auzise un plânset amarnic. Un porumbel plângea, că i se strănse aripioara între doi copaci. Jakab eliberă pasărea și îi îngriji aripioara.

Jakob, pentru că ai fost mărinimos cu mine îți dăruiesc acest fluieraș, câd vei da de necaz fluieră  și eu îți voi veni într-o clipă în ajutor

Știu că ești în căutarea apei vieții. Mergi mereu înainte până la prima răscruce. Dincolo de munții stâncoși zări-vei o căsuță. Iaca, în cea căsuță trăieste o vrăjitoare bătrână, care păzește apa vieții.
Jakab găsi ușor căsuța. și cum îi prorocise porumbelul vrăjitoarea o aștepta deja.
Știu bine ce drum te poartă pe la mine, îl întâmpină vrăjitoarea, dar ca să meriți apa vieții trebuie să treci doua încercări. Acum însă odihnește-te și dormi. Măine în zori vei afla ce ai de făcut.
A doua zi îi zice vrăjitoarea.
 Nu departe de aici este un munte. Tu să faci acel munte una cu pământul, plantează în locul său viță de vie și mâine să-mi aduci o cană cu vin din acei struguri, dar ia aminte că dacă nu faci ce ți-am cerut ești fiu al morții.
Se necăjea mult băiatul că oare cum o va putea scoate la capăt. Își aminti de fluier și suflă. Și să vezi minune căte pasări sunt pe lumea asta veniră toate.. Jakab le zise ce probă i-a dat vrăjitoarea. Dar porumbelul căruia îi salvase viața astfel grăi:
Tu nu te năcăji Jakab, culcă-te linistit și dormi că măine in zori totul va fi exact așa precum vrea zgripțuroaica.
Și într-adevăr așa a și fost . A doua zi Jakab purtă fericit  vrăjitoarei cana cu vin . Zgripțuroaica era foc și pară  de mănie dar îi spuse flăcăului care e a doua încercare.

Colo peste munte este o pădure, tu taie copacii acelei păduri. ară terenul, cultivă grăul și maine adu/mi o păine din faina macinată din acel grâu.
Jakab suflă în fluieraș. Se adunară din nou toate păsările cerului și făcură totul pe placul  vrăjitoarei A doua zi Jakab duse păinea proaspată zgripțuroaicei.
Flăcăule ai trecut cu bine încercarea,  zise vrăjitoarea, ia acum din apa vieții si Dumnezeu cu mila,
Jakab făcu exact așa și porni fericit către casă. Pe drum, porumbița zbură pe umărul său și îl rugă
Jakab acum ajută-mă tu pe mine. Stropește-mă cu căteva picături din apa vieții. Și să vezi minune, porumbița se transformă într-o preafrumoasă fată.
Află Jakab că pe mine vrăjitoarea cea rea m-a transformat in pasăre, și doar apa vieții putea să mă ajute să îmi recapăt forma omeneasca. Cei doi tineri s-au și îndrăgostit imediat unul de altul și porniră voioși câtre satul lui Jakab. Mare a fost bucuria în casa părintească. Tatăl lui Jakab s-a vindecat așa de repede că la nunta tinerilor el dansa csardasul mai cu foc.
Și au trăit toți fericiți păna la adânci bătrănețe.

 

Iside

“…e vidi davanti a me il disco della luna piena uscito dalle onde,
splendente di bianco bagliore.
Nel silenzio della notte, nel mistero di quella solitudine, improvvisamente sentii

la sovrana maestà della dea,
riconobbi che tutte le vicende umane sono governate dalla sua provvidenza,
che gli animali domestici e selvatici, e anche gli esseri inanimati vivono in virtù del suo divino potere,
in virtù della sua santa luce:
tutto ciò che esiste sulla terra,
e nel cielo,
e nel mare, prende forza dal suo crescere,
e la perde dal suo calare.

entrai nel marre per purificarmi, immersi la testa sott'acqua per sette volte (perché questo numero secondo gli insegnamenti del divino Pitagora, è il più sacro nei riti religiosi e alla fine col volto bagnato di lacrime, cosi pregai la potentissima dea:

"Regina del cielo" che tu sia l'alma Cerere, madre delle messi, che, felice per aver ritrovato la tua figlia, insegnasti agli uomini ad abbandonare il primitivo ferino alimento delle ghiande, mostrando loro un più dolce cibo, e ora dai gioia col tuo culto alla terra eleusina; o sia tu Venere celeste, che al principio del mondo generasti l' amore, facesti unire i sessi diversi, rendesti eterno il genere umano donandogli discendenza eterna, e ora sei venerata a Pafo, nel tuo sacrario circondato dalle onde del mare; o sia tu la sorella di Febo, che mitigasti i dolori del parto col sollievo dei tuoi rimedi, e crescesti popoli cosi importanti, e ora sei venerata nei templi di Efeso; o sia tu Proserpina, dai terribili ululati notturni, venerata con culti diversi, tu dal triplice aspetto, tu che freni gli assalti delle ombre dei morti, tu che chiudi la porta della terra, tu che vaghi nei boschi: tu, qualunque sia il tuo nome, qualunque sia il tuo culto, qualunque sia l'aspetto in cui  è lecito adorarti. Tu che illumini tutte le città col tuo femminile chiarore, tu che col tuo umido raggio nutri il seme fecondo, tu che vaghi solitaria e dispensi una luce sempre diversa: vieni in soccorso ai miei mali estremi, risolleva la mia fortuna caduta, dammi tu dopo tanti affanni, pace e riposo.(...)

ecco che dal mare emerse una apparizione divina, sollevando un volto che anche gli dei avrebbero venerato. Poi a poco a poco, dal mare i staccò l'intero corpo di quella splendida apparizione (...)

Eccomi a te, Lucio commossa dalle tue preghiere. io madre di tutte le cose, signora di tutti gli elementi, principio di tutte le generazioni nei secoli, la più grande delle numi, la regina dei Mani, la prima dei celesti, archetipo immutabile degli dei e delle dee, a cui concedo di governare col mio assenso le luminose volte del cielo, le salutari brezze del mare, i lacrimanti silenzi degli inferi; io, la cui potenza, unica se pur multiforme, tutto il mondo venera con riti diversi, con diversi nomi. I Frigi, primi abitatori della terra mi chiamano Pessinunzia madre degli dei; gli Attici autoctoni, Minerva Cecropia; gli isolani ciprioti, Venere Pafia; i cretesi famosi arcieri, Dianna Dictinna; i siculi trilingui, Proserpina Stigia; gli antichi Eleusini, Cerere Antica, gli altri mi chiamano Giunone, altri Bellona, e chi Ecate, e chi Ramnusia; e infine i popoli che il sole nascente rischiara coi suoi primi raggi, cioè entrambi gli Etiopi e gli Egizi, d'antica sapienza, solo questi mi onorano con le cerimonie che  mi sono proprie, e mi chiamano col mio vero nome di Iside regina (...)


Apuleio- Asino d'oro, trad Marina Cavalli

Le mythe et l'âme

Le mythe , c'est dont un père d'église  dit "Quod semper, quod ubique, quod ad omnibus creditur", de sorte que celui qui croit vivre sans mythe ou en dehors de lui est une exception. Bien plus, il est un déraciné sans relation véritable avec le passé, avec le vie des âncetres (qui continue en lui) ni avec la societé humaine contemporaine. Il n'habite dans aucune maison comme les autres, il ni mange ni ne boit ce que mangent et boivent le autres; il vit une vie pour lui meme, enfermé dans une folie subjective que borne son entendement et qu'il tient pour la vérité récemment découverte. Ce jouet de son entendement n'atteint pas ses entrailles. Toutefois cela trouble parfois sa digestion, parce que son  estomac considère indigeste ce produit de l'entendement. 

L' âme ne date pas d'aujourd'hui! Elle compte plusieurs millions d'années.

La conscience individuelle, elle n'est que le support des fleurs et des fruits, selon les saisons; elle jaillit du vivace rhizome souterrain et ce support concorde beaucoup mieux avec la vérité quand il fait entrer en ligne de compte l'existence du rhizome, car c'est réseau des racines qui est l'origine de tout

 (C.G.Jung-Mètamorphose de l'ame et ses symboles/Symbole der Waldung, Ed.Georg, 1953, trad d'Yves le Lay)

Le basi filosofiche del pensiero junghiano I: Schopenhauer

La grande scoperta per me fu Schopenhauer. Era il primo a parlare delle sofferenze del mondo, che ci circondano cosi visibili ed evidenti, e della confusione, delle passioni, del male, in breve di tutto ciò che gli altri sembrava appena di notare e risolvevano in una onnicomprensiva armonia. Ecco finalmente un filosofo che aveva il coraggio di vedere che  non tutto è per il meglio, nelle fondamenta dell'universo. Non parlava della onnisciente e infinitamente buona provvidenza di un Creatore, né dell'armonia del cosmo, ma affermava brutalmente che un vizio fondamentale è alla base del doloroso corso della storia umana e della crudeltà della natura: la cecità della Volontà creatrice del mondo. Ne trovai conferma nelle mie osservazioni infantili di pesci  malati e morenti di volpi rognose, uccelli morti di freddo o vermi torturati a morte dalle formiche, insetti che si sbranavano l'un l'altro pezzo a pezzo e cosi via. Ma anche la mia esperienza degli esseri umani mi aveva insegnato tutt'altro che la fede nella originaria bontà e moralità dell'uomo.(...)Il fosco quadro del mondo fatto da Schopenhauer ebbe  la mia incondizionata approvazione. Ritenevo per certo che egli con la  "volontà" intendesse realmente indicare Dio , il Creatore e che quindi affermasse che Dio era cieco(C.G.Jung- Ricordi, sogni, riflessioni)

se vuoi approfondire l'argomento Jung Schopenhauer leggi qui