traducere @ dr.Lucia Teszler
|
Există undeva în ținutul secuiesc o vale liniștită, care nu a fost în veci locuită de suflet omenesc, unde nimic nu rupe
liniștea nopților instelate, poate, doar
strigătul vreunei păsări de noapte, sau poate doar susurul fără preget al veșnicelor vii ape.
Topor nu a sfășiat vreodată
acești imenși copaci, vânător nu a gonit vreodată sălbăticiunile care, sălășluiesc pe aceste meleaguri. Din
neguri immemorabile ale vremurilor, sacră a fost această vale în ochii oricărei
creaturi.
Din timpuri neștiute, bătrânii copaci seculari ajunși la capătul sorții lor
se prăbușeau unul pe altul, cu timpul putrezeau, deveneau pulbere, iar din
resturile lor creștea un alt copac, care, se înălța la rândul său, creștea până la cerul plin de stele strălucitoare, creștea pentru sute si sute de ani, până când,
mâncat și el de vreme și consumat de viermi se prăbușea colea, fără ca nimeni
să țină seama. Trunchiurile arborilor putreziți acoperiseră complet vadul unde,
pârâiașul de munte aleargă vesel și zgomotos și acum când, rămășițele arborilor au fost năpădite de mușchi și flori
de pădure; pare că pârâul pe ici colo se ascunde, dispare sub pământ pentru ca
un pic mai la vale să iasă din nou la
lumină.
Sus, pe culmile unui munte rotund,
se află un loc vrăjit: tărâm deschis, podiș alpestru presărat de o iarbă înaltă, roșie-maronie,
crescută în jurul mușchiului verde; pe
acestă iarbă s-au cățărat lianele albe cu palide floricele ale unor plante cum nu
cresc in alta parte în lume.
Dacă, dorind poate să culeagă una
din aceste flori deosebite, careva pășește pe acestă iarbă, simte imediat
cum pământul i se afundă sub picioare,
de parcă nici nu pământ ar fi, ci doar un gros covor care plutește pe ape. Dacă, nefericitul insistă să-și continue
strada pe acest câmp amăgitor, intr-o
clipită i se deschide iarba sub picioare;
și atunci degeaba va strigă, poate și să ceară ajutor în numele lui Dumnezeu-
cu atât mai rău pentru el; cu cât mai mult strigă, cu cât mai mult se roagă cu
atât mai tare e tras in adâncuri. Amăgitorul câmp a devenit o rețea de rădăcini,
mușchi, liane și s-a transformat pe
neașteptate intr-o capcană pentru mâinile si picioarele care se agită,
zbătându-se pentru a scăpa; rădăcinile verzi, lianele se încleștează în
jurul picioarelor nefericitului și îl târăsc fără îndurare către adâncuri, sub
apele fără fund. Nici macar vreun bulbuc de aer nu se mai întoarce in urma lui.
Pe acesta amplă pajiște
periculoasă se pot zări numeroase lăculețe mai mici sau mai mari, unele
abia mai mari decât o cadă; și dacă,
cineva masoară acest câmp verde-maroniu ,de pe creasta muntelui vecin, are
impresia că îl privesc și îl ademenesc , zeci si sute de ochi albaștri, strălucitori.
Însă e mult mai sănătos să le
privim doar de departe.
|
Dincolo de păduri si creste, in
fundul unei văi adânci, imprejmuită de o coroană de munți se odihnește lacul Sfânta Ana, un ochi de mare profund și
linștit. Jur împrejur veghează fără
preget, întunecoasă și solemnă, pădurea de brad.
Este atâta
de liniștit, atât de tăcut totul jur împrejur,
ca și cum ne-am afla în ziua de dupa Facere, de parcă acest tărâm abia de acum s-ar fi ivit
din ape. Deși, vai câte si mai câte lucruri s-au petrecut pe aici!
Cititorul
neatent ar putea crede că vorbim de
lucruri care, s-au întamplat ieri,
alaltăieri! Însă, e o întamplare a carei
amintire se pierde în negura timpurilor.
Pe
vremurile când acest lac, ca și cel de mai sus, acela care acum e năpădit de
iarbă, era împărăția micuțelor zâne ale
apelor, regele verzui al apelor, cu
barba lungă până la genunchi să-i ajungă,
vâslea, pe o șalupă de papură, până la mal, însoțit de fiicele sale. Micuțele
zâne cu păr auriu cât e ziua de lungă și până-n amurg se jucau în soare: își făceau leagăn din
frunze; se ascundeau in corolele clopoțeilor de munte, de acolo își scoteau căpușorul
să privească lumea; foloseau corolele lăcrimioarelor drept păhărel ca să bea
nectar de rouă; se măsurau cu greierii
si cu alte goange arțăgoase; zburau in șaua fluturelui cu ochi de păun; se râdeau de
paianjenul cel urât și cu brațele lor
puternice reușeau chiar și să rupă
firele de păinajen ce reflectau lumina în toate culorile curcubeului; din aceste
fire apoi zânele își țeseau văluri care,
se potriveau de minune pe siluetele lor.
În tot acest timp împăratul
apelor deja bătrân de vreme se retrăgea în scorbura copacului, și moțăia el
acolo, nu supăra pe nimeni; barba i se
umplea de ciuperci, părul de mușchi verzi, măinile sale erau gălbejite si
păreau scoarța copacilor.
Fiicele
sal , frumoasele sânziene erau insă cu totul diferite. Neaua nu putea fi atât de albă ca trupurile lor, cerul senin nu putea fi atât de
albastru ca ochii lor, iar părul lor bălai părea a fi din aur. Își pieptănau
frumos buclele cu pieptene făcute din scoici, împleteau coronițe din flori de nu-mă-uita sau
chiar și din flori de crini, cântau atât de fermecător că pădurea , iarba se oprea să le asculte, tăceau si păsărelele ciripitoare ca să le
asculte si să le învețe cântul.
Se întâmplă insă odată ca niște oameni
să descopere acest loc. Îndrăgiră imediat frumusețea, liniștea, solitudinea care
domnea pe acest plai. “Va fi un loc bun pentru lauda Domnului Dumnezeu!”,
ziseră și se hotărâră să ridice acolo o capelă în cinstea sfintei Ana. O
înălțară în adâncul văii, pe malul ochiului de mare, o sfințiră cu mare fast.
În turn instalară un clopot cu voce limpede; și de atunci încolo, an după an
lumea venea în ținutul secuiesc, în pelerinaj, la încântătoarea capellă de pe
lacul Sfânta Ana. Păcătoșii și bolnavii stăteau
săptămăni în șir să se roage in prispa capelei . Aici, departe de orice locuire lumească, găseau
alinare, liniștea sufletească și tăria
ca să poată să se întoarcă în lume cu
sufletul plin si reînoit.
Bătrânul
stareț al bisericii bătea clopotele de trei ori pe zi. Pelerinului, rătăcit și obosit de drum,
dangătul clopotelor, răsunând în străvechiul
codru, putea să-i pară un cântec ceresc,
o chemare divină.
În schimb nu plăceau deloc aceste
dangăte verdelui împărat al apelor; zânele nu suportă sunetele de clopot; se
ascund de ele fiecare unde poate; ondinele nu mai aveau deloc curajul să urce
la malul lacului Sfânta Ana, nu mai puteau ieși la lumină să-și incălzească diafanele trupuri la soare, nu mai puteau
să-și pieptene părul bălai in razele soarelui.
Psalmodierile si dangătul clopotelor le alungaseră. Toate s-au retras in iazul superior care, in subteran, este legat
cu lacul din vale.
Ca să nu mai audă dangătul
teribil al clopotelor, micuțele fantasme s-au pus să țeasă din rădăcini acvatice, din liane, o pânză care să acopere suprafața apei. Țeseau fără
preget. An dupa an, țesutul devenea tot mai gros și mai gros, îl năpădi
mușchiul de apă și crescu iarba pe el, acum semăna leit cu o cămpie, doar că
rădăcinile plantelor ajungeau în apă.
Harnicele zâne lăsară doar câte o ferestra
in ingeniosul țesut, o fereastră mare si
rotundă pentru ca soarele să pătrundă în
adâncul iazului, și pentru ca zânele să
poată urca la suprafața să contemple ce se mai intamplă prin lume. Aceste ochiuri de mare nu au fost
niciodata năpădite de iarba.
Însă sunetul clopotelor tot le
ajungea din urmă; regele apelor isi smulgea barba de supărare; frumoasele zâne plângeau sărăcuțele de necaz cât e
noaptea de lungă. Păstorii nu mai aveau
curajul să-și mâne încolo animalele la
păscut că se temeau de ciudatele sunetele tânguitoare.
Se întâmplă pe atunci ca o gazdă care avea o mare cireadă de vite să angajeze un păstor. Cu
toate că il avertizase o mie de ori ca
nu cumva sa poarte turma spre coacăziș, el, că era mai șmecher, le purta tocmai intr-acolo. Când se lăsă
seara, băiatul aprinse un foc si se culcă alături.
Abia ațipi că fu trezit de un
tânguit care părea a fi mugetul unui taur.
Sunetul provenea din coacăziș; se gândi că o fi vreun taur alungat sau rătăcit
dintr-o altă turmă care ar putea ataca prin surprindere vitele sale; înșfăcă bâta de pastor și porni în direcția sunetului.
Nu găsi insă nici urmă de taur, reuși doar să se impotmolească până la genunchi in ceva mâl din care abia
putu să iasă și să ajungă ud leoarca pe uscat. Mugetul de taur provenea de la vreo pasăre de
apă, acum se auzea tot mai departe, încercând
să-l ispitească pe flăcău ca să-l urmeze. Dar el nu o urmă ci se întoarse la foc și cum că
luase o sperietură înjura de mama focului.
Când însă dă să-și găsească șuba lăsată alături de foc, atunci își dă
seama că o arătare ciudată se învelise
in mantaua lui. Părea un pitic bătrân de
vremuri, cu barba mucegăită de-i ajungea până la pământ, îmbrăcat în verde, cu
capul plin de mușchi de apă. Își incălzea mâinile gălbejite si scorțuroase la foc.
Flăcăul auzise acasă multe despre zâne si alte arătări, așa că tare se mai
bucură că îi fu dat să întâlnească una: îl și intrebă îndată dacă, i-a adus ceva bun ?
- Un sac plin de aur, un sac plin
de argint, zise craiul apelor storcându-și apa din barbă.
- Ce vrei în schimb?- întrebă păstorul
- Adu-mi clopotul din capela Sfânta
Ana si zvărle-o in iaz taman acolo unde bradul cel înalt si roșu iese din
coacăziș. Pe ramurile celui brad sunt agățate un sac de aur si unul de argint.
Le poate lua doar cel pe care îl conduc
eu pâna acolo.
Băiatul se lumina mult la auzul
acestor vorbe: bătu palma cu apariția.
Mâna i se umezi de parcă ar fi strâns o ciuperca udă leoarcă. Promise ca îi va aduce clopotul.
Craiul apelor se intoarse agale
la lac. Picioarele îi flescăiau la
fiecare pas, de parcă umbla in baltă sau in noroi; mai apoi, la lumina zilei i
se distingeau bine urmele pentru că,
unde pașii săi calcară, iarba
ingalbenise
Seara următoare se dezlănțui o
furtună năpraznică, ploua cu găleata, tuna și fulgera; păstorul nostru porni să
aducă clopotul. Fulgere-i cădeau
înaintea și în urma lui, săgețile șuierătoare ale Domnlui loviră până și în lac
dar nimic nu-l poticnea din drum pe sacrileg. Clopotul chiar zăngâni de trei
ori în timp ce, hoțul o urni de la loc; și cu toate că, altădată era atât de ușor, că până și un copil il putea
purta, acum devenise atat de greu că păstorul mai că își rupse spinarea până
reuși să-l aducă până la coacăziș. Smeritul pustnic dormea somnul celui drept,
nu își dădu seama de nimic ce se întâmpla in jurul său.
Bătrânul împărat îl aștepta deja pe păstor la malul lacului. Ce
bucurie ucigașă îl cuprinse decum văzu clopotul! Smulse dintr-o mișcare limba clopotului și porni cu ea înainte, triumfător, purtându-o ca pe un
sceptru regal. Păstorul pășea in urmele lui prin stufăriș. Terenul unduia sub
pasii săi.
“Nu-ți fie teamă” zise creatura “Ajungem acuși
la brad”
Până atunci se domoli și furtuna.
Când ajunseră la bradul cel înalt ale
cărui rădăcini se găseau sub fundul apelor, luna ieși dintre nori.
Păstorul zvârli clopotul in iaz, acesta se scufundă cu mare zăngănit in ape.
Ondinul scoase de pe crengile bradului doi saci, unul
plin de aur, altul plin de argint;
păstorul le petrecu în jurul gâtului pe o rangă, unul în
dreapta, altul în stânga și intrebă cum să se intoarcă acasă?
Aratărea zise:
“Unde, prin iarbă, zărești acest soi de floare galbenă acolo pășește fără teamă; planta asta are rădăcina tare ca sârma, ține
bine strâns covorul de ierburi ce acoperă lacul, nu îl lasa sa se rupă sub
greutatea omului.
Păstorul avu grijă, păși cu multă atenție și ajunse la mal; dar cei doi saci îi apăsau
umerii atât de mult, că in cele din urmă
se prăbuși sub greutatea lor; in acea
clipită, abia reusi să se dezmeticească, că fu transformat în taur.
Se miră a doua zi gazda cum că în
cireada lui apăruse un taur negru, pe
care nu-l văzuse niciodată. Singurele
indicii care ii dădeau de ințeles de unde putea să apară miraculosul
animal era că desaga păstorului dispărut era încă legată în jurul
brâului taurului, iară pe cele doua coarne ale taurului în dreapta și în stânga
îi atârnau doi sacii, unul plin de aur și altul de argint. Bestia se tânguia și plângea de parcă ar fi fost o ființă umană.
Smeritul secui nu înțelegea
nicicum miracolul ce avuse loc, dar când auzi că în noaptea aceea fu furat
clopotul bisericuței se grăbi sa ofere aurul si argintul adus de taur pentru a
cumpăra un nou clopot. Clopotul cel nou era mai mare și mai frumos decât
primul, era facut din dintr-un aliaj de argint.
Clopotul fu pus imediat în clopotniță, fu sfințit dar când au tras
clopotele, ca să vezi, nu avea nici un sunet, suna surd, de parca limba clopotului
ar fi lovit in piele sau țesut.
Iar noaptea se adunau zânele in
fața capelei bătându-și joc malițioase și
fericite de bătrânul pustnic, cântând
tot felul de rime și versuri
batjocoritoare care imitau ticăitul surd si ridicol al noului clopot.
Pustnicul si enoriașii urcau
adesea la bisericuță să cânte: cântau ei
ce cântau, se rugau cât se rugau ca prefericita Fecioara să redea vocea
clopotelor: dar, totul era în zadar, nici măcar cântecele nu se mai ridicau în
aceste condiții până la cer.
însa într-o noapte, tocmai în
luna Sfintei Mării Mari, căruntul pustnic făcu un vis: i se părea că sfânta Fecioară, Maica Domnului coborî prin
cerurile deschise, îl luă de mână, îl purtă până la lacul înconjurat de
coacăziș și de tufișuri de mure, acolo intră cu el în lac printr-un ochi de apă
rotund. începură să se scufunde in apă. Eremitul tremura de frică dar femeia
cerească îl încurajă să nu se teamă și se coborâră în profunzimile fără fund.
Hoarde de monștrii marini diformi o zbugheau care pe unde putea când vedeau
lumina cerească de pe fruntea Fecioarei;
mai apoi, jos, in fundul lacului eremitul reuși să zărească clopotul pierdut; îl năpădiseră lianele
acvatice care i se încolăceau în jur, și
deasupra clopotului dormea craiul zânelor, împăratul apelor: părea o uriașă broască verde. În jurul clopotului dormeau liniștite fiicele
sale cu păr de aur.
Fecioara cerească zise
pustnicului:
-Până cănd acest clopot nu se va
întoarce din fundul laculuii, sunet de clopot nu se va mai putea auzi pe acest plai.
Zicând astea lăsă mâna
eremitului, care se sperie câ ramane în iaz,
se agită cu disperare să prindă mâna femeii divine, dar, se trezi și
mult se mai miră, că nu avea hainele ude leoarcă.
A doua zi pustnicul povesti
degrabă visul locuitorilor din îmrejurimi.
Se prezentară imediat flăcăi viteji, cu inima curajoasă, dispuși să
iși incerce puterile: să străbată amăgitorul
câmp mișcător, să se scufunde în lac și să readucă vechiul clopot la
suprafață. Nu se mai întoarse nici unul. Spiritele rele le-au înecat, le
smulseră sufletul, nici măcar cadavrele lor nu fură lăsate să se întoarcă la suprafață.
Tați grijulii plăngeau de durereaa
pierderii fiilor lor vrednici, mamele rugau in genunchi fii lor să nu care cumva sa meargă către coacazis, dar, degeba, că tot nu
reușeau să-i oprească.
Acea sclipire albăstruie al
ochilor de mare de pe podiș îi chema în mod irezistibil. Auzeau seara chemarea
zânelor și nu mai aveau pace, trebuia să vadă ondinele care se îmbăiază în lac,
cum își piaptănă buclele de aur, care le acoperă umerii albi. Nu se mai întorceau.
Jupânul secui, al cărui păstor
furase clopotul bisericii, avea trei fii. Mama lor îi ruga din suflet să nu
care cumva să se aventureze in apropierea lacului zânelor. Dar ar fi făcut mai bine să nu se fi rugat
atât de ei. Că așa e facut omul, cu cât e ceva mai periculos cu atat îl atrage
mai mult.
Cireada era custodită în fiecare
zi de câte unul din frați, taurul prim al mandriei era acum fostul păstor, cela
transformat in taur negru. Când începea să se lase seara păstorul aduna
animalele împrăștiate si le mâna către casă, ca să nu-l prindă înserarea în
preajma lacului. O seară, când era rândul fiului mai mare să șadă cu vacile, acesta legă
taurul prim de un copac ca nu cumva să plece și se așeză la malul lacului.
Taurul mugea si se zbătea încercând în fel și chip
să-l cheme pe păstor să meargă acasă,
dar în zadar, tânărului nici că-i păsa de el. El aștepta zâne.
Când apăru luna pe ceruri, apăru
și mica ondină pe lac. Avea un chip
fermecător, un corp ca o sculptură de coral, purta o coroană de crini albaștrii, trupul îi
era acoperit de un voal care sclipea în toate culorile curcubeului și părea
atât de fin că la ce mai mică atingere poate s-ar fi evaporat.
Păstorul rămase vrăjit când o văzu;
ochii îi ieșeau din orbite, mai că iși suspină tot sufletul. Prințesa ondină îi
auzea bătăile inimii.
“Păstorelule frumos cu părul ca
pana corbului” zise cu voce blandă și melodioasă “vino cu mine să coborâm sub ape. Palatul meu
e palat de cristal, cu acoperiș de mărgean, cu gardul de clarisse, grădina mea
e plină de corali, hainele mi le țes viemii de mătase, bijuteriile mele-s perle
din adâncuri; buzele-mi sunt dulci ca mierea, vocea mea te încântă. Mă vrei?”
Păstorul răspunse:
“Cum aș putea eu să te urmez
preafrumoasă zână ? Nu pot eu să umblu pe ape, nu pot trăi in apă. Urmează-mă
mai bine tu, că doar am și eu casă și grădină pe deal, când soarele răsare
totul e mai frumos de orice palat din clestar si din margaritare. Vino și fii
soția mea! “
Prințesa înotă cu cu aer docil până
la el și când ajunse în dreptul său îi întinse mâna. Flăcăul gândi că prinde
mâna fetei și o trage la mal, gândi că o va strânge în brațe, și nici dacă ar
vrea ea nu se va mai putea întoarce în lac.
Însa, abia îi atinse mâna, zâna îl înșfăcă cu o forță deosebită, deoarece
zânele sunt mai puternice decât omul, și
cu o smucitură îl târă sub ape. Apoi
totul se liniști, doar muntii mai repetau
ecoul strigătului de moarte al flăcăului.
A doua zi fiul mijlociu merse să
păzeasca animalele; și el merse seara la malul lacului să aștepte zânele; veni
o altă zâna și mai fermecătoare decât prima. Se lăsă ademenit și al doilea
fecior și pieri.
A treia noapte veni rândul
mezinului să păzeasca vitele.
Degeaba îl implorau mama si
tatăl său să se ferească să nu cumva să ajungă
la soarta fraților săi mai mari, flăcăul nu se ferea.
“Nu vă temeți voi pentru mine, că
oricâte zâne mi-ar veni împotrivă, tot nu vor reuși ele să mă tragă pe mine în
apă!”
Se duse feciorul cu cireada la păscut,
își luă cu el o sfoară lungă, pe care o legă pe rând de coarnele tuturor
taurilor și în cele din urmă de coarnele taurului prim, celalt capăt al
frânghiei îl răsuci in jurul brăului său, lovi prietenește ceafa taurului prim:
“Dragul meu servitor.
Mă duc și eu sa vânez o zână. O amăgesc să iasă la mal, îi prind mana, și când strig “Hop,
in numele sui Hristos si a Sfantei Fecioare!” in acea clipită tu împreună cu
toată cireada la un loc mă trageți cât de tare
puteți, să vezi că scoatem zâna din lac!”
Luna urcă pe cer, păstorul șezut sub un platin cânta
înduioșător de dulce din fluier, când, pe oglinda albastră a lacului își făcu
apariția cea mai tânără dintre zâne.
Era cea mai frumoasă dintre toate, avea in jurul capului o
coroană de flori de nu-mă-uita, ochii îi erau tot de culoarea florii de nu-mă-uita, atât de blândă, zâmbitoare, buzele
trandafirii, corpul grațios si tras prin
inel, rochia sa de flori era transparentă.
Cum o văzu pastorelul încetă să mai cânte la fluier și îi
zise cu curaj:
-Fată a apelor, zână frumoasă, vino, fii soția mea
Blândei copile, frumoasei fiice din neamul zânelor i se făcu
milă de tânărul fragil și cu o voce care părea o melodie tristă grăi:
“Pleacă
frumos pământean, nu suntem noi făcuți unul pentru altul, nu e bine pentru tine
să mă vezi!”
“Eu nu plec de aici făra tine”, răspunse păstorul
“Ce poate să iți placă atât de mult la mine? Dacă îți place
colierul de perle ce-l port la gâtul meu alb iată, ți-l dăruiesc, dacă vrei cingătoarea de aur din jurul brăului meu, uite, ți-o dau și pe asta.” Zicând aceste cuvinte iși aruncă colierul si
cingâtoarea pe mal.
Dar tânărul nu avea nici de gând să plece.
“Nu vreau eu nici perlele,
nici aurul tău, pe tine te vreau toată. Vreau
buzele tale, vreau ochii tăi strălucitori, corpul tău frumos de porumbiță îl vreau . Te-oi duce acasă la buna
mea mamă. Purta-ți-vom cu dragoste de grijă, fericită vei fi ca pasărea cerului.”
Zâna pluti cu tristețe până la iarba înaltă de la mal. Plantele de
sub apă se distingeau atât de bine că părea că se pot atinge cu mana.
Zâna ajunse in dreptul băiatului. Întinse mâna către el. În
acea clipită băiatul o inșfăcă dintr-odată
cu stânga și urlă căt putea de tare.
“Ops în numele lui Hristos si a Sfintei Fecioare, tragee! Mână măăă!”
Dar ar fi putut el să o înșfece și cu dreapta și cu ambele
brațe, ar fi putut să fi fost tras nu de doisprezece ci de douăsprezece ori doisprezece tauri,
zâna cu o mișcare ar fi putut să-l târască la fundul lacului cu vite cu tot.
Ar fi putut, de o mare mai profundă n-ar fi văzut , de o lume mai frumoasă n-ar fi întâlnit în strălucirea
ochilor în care a privit, dacă mai
puternic n-ar fi focul vrăjit, ce leagă privirile unui bărbat și a unei femei ce se
regăsesc , de mai n-ar fi puternică această vrajă de orice meșteșug ceresc.
Mica zâna se surprinse dintr-o dată în brațele tânărului
care, îi săruta pătimaș buzele trandafirii, simți cum focul acestui sărut îi
topește puterea magică, îi schimbă sângele în vine și varsă în inima ei o căldura până atunci necunoscută; simți cum încetează să mai fie zâna de neatins și cum devine
adevarată femeie în carne și oase, femeie iubită și iubitoare.
Când craiul apelor și surorile ondine văzură că zâna pe care o trimiseră la suprafață nu
rezistă, o urmară și se agățară de veșmintele ei. Monștrii acvatici, spirite ale
apelor , liane îi încleștau picioarele, toate vroiau să o tragă îndărăt. Era
prea târziu. Zânele nu mai aveau putere asupra tânărului pământean, pentru că,
sora lor simțea dragoste pământească pentru el.
Împotriva acest sentiment zânele
nu a unici o putere.
Cireada de vite trăgea puternic înainte; zânei nu-i ii mai ajungea apa doar până la genunchi, în
timp ce la suprafața iazului se puteau zări capetele pătrate hidoase ale monștrilor
acvatici care se agațau de ea ca să o tragă îndărăt. Încă o dată cireada s-a urnit cu forța să tragă si în sfărșit zâna
era pe uscat. Monștrii se întoarsera
pleoscăind în ape. În urma lor, pe lac
se formară gigantice talazuri atăt de năpraznice că, în impetuozitatea lor doborâră
câțiva copaci de la mal. Toată noaptea a
clocotit apa ochiului de mare ca o căldare pusă pe foc, de parcă vreo furtuna cerească ar fi zbuciumat-o necontenit.
Tânărul luă în brațe frumoasa zână pe care o răpise, o așeză încetișor pe spinarea
taurul prim, dar numai după ce
pusese sub ea șuba lui ca să stea comod și o conduse la casa tatălui său.
Părinții săi abia crezură ochilor de bucurie când văzură că fiul lor vine acasă întreg si nevătămat. Se minunară și mai mult când văzură splendida
făptură pe care flăcăul o aducea acasă. În secuime sunt multe fete frumoase dar
nici măcar acolo nu mai s-a mai văzut una atât de frumoasă ca aceasta.
“Iubiții mei părinți, nu mă întrebați de unde vine doară și nici cum
am găsit-o”, zise băiatul, ”ajunge-vă să
știți că Dumnezeu mi-a dat-o, și a mea va
fi până când Dumnezeu mi-o va lua.”
Bătrânii nici nu iscodiră defel, se grăbiră doar să o îmbrace cu niște straie decente cum poartă orișice
fată din secuime și când îi puseră marama în cap, nimeni nu ar fi zis că nu o
mamă de-a locului a născut-o ca pe orișicare altă fată.
De atunci încolo, cei doi tineri trăiau fericiți, se iubeau ca doi porumbei în pădure, erau un cuplu de invidiat
și de nedespărțit.
Nimeni nu bănuia că frumoasa domniță nu era născută de mamă
pământeană. Doar mama soacră observa că, urmele lăsate de mâna norei adesea rămâneau
umede; mai văzu și că, în zilele
secetoase de vară, ajungea ca nora sa,
zâna apelor să treacă prin grădină că
florile se reînvigorau, frunzele se întorceau la viață, cupele florilor se scăldau în rouă,
vedea că iarba creștea mai frumos in urma pașilor ei.
Se intamplă ca zâna
să nască un băiețel; ea cufundă
imediat nou născutul în apa din vană ținându-l de degetele
picioarelor. Copilul se bălăci, se jucă cu apa, atunci zâna îl lăsă de picioare,
iar copilul ca o mică broscuță înotă sub apă cu aceași ușurință ca și deasupra
apei.
Nimeni nu află de năstrușnicia asta, pentru că, zâna era
singură când le făcea iar pe când ceilalți soseau copilașul era învelit frumos
în fașe și se odihnea la pieptul alb ca neaua al mamei sale.
Dar ori de câte ori însă se găsea singură cu copilul, zâna
îi desfăcea fașele, îl lăsa în apa din
vană, unde el se zbenguia și se bălăcea
râzând, scufundăndu-se uneori complet în
apă. Așadar învăță mai repede să înoate
decât să umble cu picioarele pe pământ.
Doar șapte ani avea băiatul că deja reușea să traverseze înot lacul sfânta Ana, dus și întors; putea chiar să aducă
inapoi paharul de aur căzut pe fundul lacului; îi mai placea tare mult să
culeaga flori și plante extraordinare de pe fundul lacului și le aducea mamei
sale.
Oamenii îl porecliseră fantasticul sub.
Trecu vremea. Băiatul deveni flăcău în toată firea; cei care
fură odata tineri îmbătrâniră, bătranul
pustnic de multa vreme se mutase într-o capelă
mai luminoasă, unde îngerii cântă și serafinii trag clopotele. Clopotul pierdut
fu dat demult uitării, obiceiul răspândit
era că oamenii era chemați la liturgie bătâtnd toaca de lemn.
Doar chipul zânei nu s-a schimbat pentru că zânele nu cunosc
bătrânețea. Ea și acum era o făptură la fel de delicată ca atunci când ieșise
din valuri, cine o vedea ar fi zis că e
fiica si nu mama fiului său.
într-un an fu mare secetă în toata secuimea. Degeaba cântau și se rugau
oamenii în toate bisericile, nenorocirea nu trecea. Lacul de sus, înconjurat de
coacăziș în schimb creștea, se umfla că părea că vrea să inunde satul.
În timpul acestui pericol amenințător zâna purtă fiul său la
malul ochiului de mare. Acolo îi dezvălui taina apelor adânci.
“Aici, în acest ochi
de mare, într-un strălucitor castel de cristal trăiește tatăl meu, verdele împărat al apelor. Noi suntem trei surori, tustrei fiice ale
aceluiași părinte, dar fiecare din noi are o altă mamă. Mama surorii mele mai
mari era nourul, cealaltă soră avea drept mamă părâul de munte, iar mama mea e
roua cerurilor. Tatăl nostru este o fire
nemiloasă și iute la mânie. Când e supărat cu întreaga lume, leagă în lanțuri
și închide în închisoare soțiile sale,
mamele noastre: norul, părâul și roua. Uite vezi, de aceea se umflă apele acestui
lac. De aceea este secetă pe întreg pământul, de aceea au secat toate izvoarele.
Du-te fiule, coboară-te
sub ape! Înainte însă taie-ți o
nuia de gutui, cu aceea plesnește orișicine cine iți stă împortivă, nu te teme
de nimeni! Micuțe fantasme, gigantice dihănii acvatice scăpa-vor care unde poate dacă tu lovești fără teamă între ei. Dincolo de câmpul de crini galbeni zări-vei palatul împăratului apelor. Castelul
are pereții de cristal, e transparent de-a întregul, înlăuntrul castelului sunt sute
de saloane toate împodobite cu diamante și smeralde, pilaștrii castelului sunt de rubin. Fiecare poartă e păzită de doi demoni
acvatici cu colți fioroși. Să nu te sperii de ei, plesnește-i cu nuiaua de gutui,
deveni-vor într-o clipită statui de piatră.
Vei atraversa o sută de odăi și o sută de coridoare până vei ajunge la
iatacul regelui apelor. Pavimentul iatacului său e strălucitor căci e căptușit
cu mărgăritare, tavanul e din perle, la ferestre in vase de smerald cresc bogate
clarisse roșii ce au flori de diamante și fructe de aur. Ramurile uriașelor flori susțin hamacurile din fir de paianjen și de mătase ale
zânelor. Pe ramurile groase ale acestor plante se zbenguiesc broscuțe
mici și roșii care cântă ca o ciocârlie
și se joaca cu șopârle albastre. În
centrul iatacului se află o fântâna arteziană de cristal, în care se apa țâșnește prin gura unui pește de aur. În
fundul sălii e tronul regelui . Tronul e susținut de patru pești ce stau drept, in loc de picioare. Acolo șade
împăratul cu barba de argint, imbrăcat în catifea verde cu un șarpe argintiu
încolăcit drept cingătoare la brâu. Pe de o parte și de alta stau suratele mele
care îi fac vânt cu aripioare mari de pește. Tu să nu te temi, mai degrabă ei
se vor speria, muritor nu a ajuns acolo vreodată. Tatăl și surorile mele te vor
linguși, te vor ademeni. Îți vor arăta camera comorilor unde stau adunate
grămezi de aur, argint, pietre prețioase, mărgăritare. Îți vor oferi să te
servești din ele, dar tu să nu iei, să nu te atingi de nimic. Ai să vezi însă
înșirate niște sticle goale; pe acelea să le ceri. Nu sunt ele goale cum îți apar,
în ele sunt închise sufletele celor înecați în ape, printre care și sufletele
unchilor tăi, suflete pe care surorile mele le-au stors și le-au închis în
aceste sticle. După ce le vei fi luat te
vor conduce in sala unicatelor. Aici sunt înșirate tot felul de vase sculptate,
cupe bogat împodobite că e mai mare
minunea să le vezi
Tu nu lua nimic din ceea ce ei îți oferă. Zări-vei în schimb, într-un cătun ascuns un clopot prăfuit și ruginit de vreme,
cufundat pe jumătate în nămol, năpădit de liane și împânzit de rădăcini
acvatice. Cere-le clopotul, nimic altceva. Daca s-ar opune amenință-le că lovi-vei clopotul și-l vei face să sune. Vor fi dispuși atunci să iți dea orice; când
vei avea clopotul in mână, poartă-l cu grijă
afară din palat, fii atent să nu
zăngăne, dar când ai ajuns vei fi în afara palatului lovește-l de trei ori cu nuiaua zicând numele Domnului
Dumnezeu. Cu astea misiunea ta s-a încheiat și poți să te întorci la suprafață.
Fantasticul sub purcese la drum urmând sfaturiel mamei sale.
Tăie întâi în pădure o creangă de gutui
și acolo unde sunt cresc crinii galbeni se aruncă în apele iazului.
Abia scufundat in apă fu imediat înconjurat de monștrii apelor: dihănii cu capete pătrate, cu
corpuri amorfe, cu ochi arzători, șerpi
cu fețe omenești, salamandre de toate culorile, pești cu bot de ferăstrău,
demoni acvatici în formă de cal, șerpi spiralați și alte mici arătări de toate
felurile care pișcă, gâdilă, iți beau sângele, iar printre aceste animale se
mai zăreau și ramurile miriardelor de liane și ale altor plante acvatice, ale căror
brațe căutau prada, ca să se încolacească în jurul ei, să o înlănțuiască și să o tragă către gura lor ascunsa sub rădăcini,
unde să-l stoarcă de vlagă.
Fantasticul sub nu se pierse cu firea, ci lovi cu nuiaua cele
opt brațe ale meduzei înfometate, atât de puternic o lovi încât aceasta înebunită de durere fugi înspăimântată și se
retrase în grabă in cochilia sa.
Cu mâna liberă flăcăul luă de ureche unul din cei mai groși
monștrii, îl biciui cu verga sa de
gutui. Acesta incepu să urle de durere în timp ce frații săi speriați scăpau în
ruptul capului ascundându-se fiecare unde putea. Cu astea el se urcă în
spinarea monstrului îmblânzit și îi
porunci să-l ducă imediat la castelul regelui apelor.
Împaratul verde al zânelor tocmai ațipise, moțăia pe patul
sau de mușchi verde, când pe coridoarele castelului său răsună ecoul pașilor
fantasticului sub . Craiul tresări.
”Cine e temerarul care se încumetă să vină aici?”- strigă și
luă verga sa cu crini de aur, dar flăcăul răspunse cu curaj , lovind întăi
verga împăratului iar apoi pe împăratul însuși. Împăratul scăpă arma din mână și
urlă atât de tare că lacul întreg începu să clocotească.
Monștrii și zănele se aruncară la picioarele tânărului
implorându-l să nu le facă vreun rău, că mai bine îi dăruiesc tot ce-i poftește
inima: aur, argint, pietre prețioase, poate sa aleaga ce vrea.
”Nu vreau eu nici aur, nici argintul vostru”- zise flăcăul- ”redați-i
pe unchii mei si pe ceilalți tineri înecați în iaz al căror suflet l-ați legat
, zâne rele ce sunteți!”
Zânele purtară sticlele de cristal, tânărul le deschise. Din
fiece sticlă ieși o bulă mare, albă de aer care urcă lin către suprafața apei;
in timp ce se strecurau prin gura strâmtă
a sticlei suspinau cu voci omenești.
Zânele îl imbrățișară,
îl lingușiră, îi oferiră toate de-ale
gurii, îl ademeniră să petreaca cu ele, să se umple de comori și așa să se întoarcă
acasă.
“Nu doresc eu nimic ce e al vostru. Eu am venit pentru ce e al Domnului. Redați capelei
clopotul ce-l țineti ascuns!”
La auzul acestori vorbe zânele începură să țipe și să se tânguiască
iar barba bâtrănului rege crescu într-o clipită pe încă
odată cât de lungă era.
Tânărul găsi clopotul, îl curăță cu grijă de nămol și de liane, și îl purtă cu
el în afara castelului.
Afară din castel, încă sub ape lovi cu nuiaua de trei ori clopotul
în numele Domnului. De trei ori sună clopotul cel sfânt.
La primul sunet de clopot, se prăbuși în tăcere, fără glas întregul
castel de cristal,
Coloane splendide, pereți căptușiți cu aur pur, tavanuri
decorate cu mărgăritare, toate deveniră nisip si deveniră pietre.
La al doilea dangăt monștrii apelor se micșorară și
dispărură în fundul lacului ca si cum nici nu ar fi fost vreodată.
La al treilea sunet de clopot, printre ruinele vechiului
castel apărură doi șalăi frumoși iar pe vechiul horn ședea mototolită o broasca râioasă. Șalăii erau zânele și
broasca era verdele împărat. Până și azi le-am putea întâlni sub această formă.
Când băiatul ajunse cu clopotul regăsit la suprafața lacului,
iacă văzu plutind lin pe oglinda apei douăsprezece lebede albe, întocmai câte
suflete prizoniere a eliberat. Două
lebede se apropiară de el, părea că vor să-l îmbrățișeze cu aripile, să îl
sărute cu ciocul de parcă ar fi vrut să-l salute, apoi toate laolaltă emiseră
un cânt vrăjit, își desfăcură aripile
albe ca neaua și se înălțară sus, atât
de sus că poate intrară chiar în cer.
Îndreptăndu-se către casă feciorul întâlni cireada sa de
vaci și mult se mai miră când, în preajma cirezii sale văzu un păstor bătrân
necunoscut care avea până și un clopoțel
la gât. El era cel care aruncase
clopotul bisericii în apele iazului, același clopot pe care acum tânărul flăcău
îl purta pe umeri să- l aducă indărat, și iacă bătrânul păstor se îngenunche la picioarele
băiatului ca să mulțumeasca cu lacrimi ziua salvării sale.
Când tânărul ajunse la casa părintelui său, îi veni în
intâmpinare o măicuță bătrâna care se sprijinea de brațul tatălui său; si iacă
bătrânica îl imbrățișă și îl sărută.
Tânărul întrebă mirat cine e măicuța aceasta.
” E mămica ta fiule”, răspunse tatăl, ”cât timp tu ai fost
departe, de la un moment la altul văzând cu ochii începu să își ajungă anii din
urmă, iar acum e bătrâna ca și mine. Acum iar ne potrivit unul cu altul, vom trăi și vom muri frumos alături.
În clipita în care, fiul rupse vraja, încetase și ea să mai
fie zână.
Clopotul fu repus cu mare fast în turnul capelei. Spre mai
marea bucurie a călătorilor, spre consolarea pelerinilor răsună din nou cântul pe
întreg plaiul, clopotele chemau lumea la rugăciune și pentru sute de ani lacul deveni
locul de pelerinaj cel mai iubit de secui.
Însă azi, dacă sânzienele or mai fi trăind vreundeva în adâncul
apelor, ar putea chiar să-și ocupe din nou iazurile; că nu mai există nici capelă, nici clopot
nici cântări la lacul Sfânta Ana.
Doar liniștea profundă și plină de dor șoptește la urechea singuraticului călător că a fost veme în care, pe acest pamânt, in
acest ochi de mare zânele trăiau și domneau.
Nessun commento:
Posta un commento