On life after Death- Elisabeth Kubler Ross
E greu de crezut ca omul a aparut pe pamant de milione de ani, a progresat mult in cunoasterea lumi, reusim sa ajungem pe luna, am descoperit fuziunea nucleara, tainele geneticii, si totusi nu putem raspunde la intrebarea care este sensul vietii, care este sensul mortii si mai ales a mortii premature sau neasteptate. Avem tendinta sa tratam ca pe un tabu murirea, adesea chiar si doliul. Dar Elisabeth Kubler Ross a schimbat lumea, mai exact modul omului de de a se intelege pe sine in perspectiva mortii.
Este de admirat in mod deosebit este curajul cu care autoarea si-a dedicat viata intelegerii acestui argument tabu, a psihologiei muribundului, rasturnand o prejudecata larg raspandita in lumea consumului si a lui be happy, lume care prefera sa nege existenta mortii, sa o considere o greseala a altora, in loc sa se confrunte cu ea, prefera sa o reduca la tacere in loc sa asculte muribunduls aisi povesteasca temerile si gandurile. Desi nu exista invatator mai bun decat decat omul aflat inaintea mortii, copil sau batran(p.21).
Elisabeth Kubler Ross a devenit celebra prin cartea Death and Dying unde ca rezultat al observatiilor sale clinice stabileste cinci faze ale elaborarii propriei morti, faze care se regasesc mai apoi in orice trauma.
Exista un timp al negarii, cand ne continuam sa proiectam viata ca s cum nu am fi auzit diagnosticul, sau cand inmormantam o persoan draga apoi mergem acasa sa o asteptam, exista un timp al furiei, un timp al negocierilor, exista un timp al tristetii si resemnarii, si totusi exista si un timp al impacarii, mai ales daca exista un ajutor pentru a fi elaborate.
Despre moarte trebuie vorbit uneori fara teama chiar si copiilor (al patrulea eseu), de pilda cand o mama stie ca va muri le spune copiilor sai, asa isi pot lua ramas bun, cei in doliu trebuie sa isi poata impartasi durerea unul cu altul. Nimic nu e asa dureros ca durerea in tacere si minciunile cu care se incearca a ascunde un eveniment dureros. Despre acesta se ocupa al patrulea eseu al cartii. Cartea este o colectie de patru eseuri pe tema vietii dupa moarte. Ea subliniaza concluziile la care a ajuns in urma carieirei sale, stand la patul muribunzilor.
Nu exista moarte, zice autoarea. Moartea este asemanata de Elisabeth Kubler Ross cu iesirea fluturelui din cocon, la fel sufletul paraseste trupul caruia ii daduse viata. Moartea deci e inceputul unei vieti eterne, o nastere la o superioara constiinta de sine.
Argumentele ipotezei sale despre nemurire sunt rezultatul marturiei a 20.000 de oameni din intreaga lume, de toate culturile , religiile si varstele, oameni trecuti prin moartea clinica. Astfel ea contureaza o ipoteza plauzibila a vietii de dupa moarte.
Marturiile arata ca in primele momente ale mortii clinice are loc o perceptie extrasenzoriala, perceptia iesirii din corp insotita de constientizarea deplinatatii corporale. De pilda persoane oarbe reusesc sa vada corect persoanele din preajma mesei de operatie si sa dea detalii privind culori, fapte, dar reintorsi in corpul lor nu vad din nou. Deci toate sensurile sunt integre, avem forma noastra perfecta. Capacitatea de disociere de propriul corp intervine si in alte momente traumatice
E important de stiut ca nimeni nu moare singur pentru ca toti suntem intampinati in momentul morti de cei trecuti in nefiinta inainte de noi, de cei care i-au precedat in moarte chiar si cu putin timp. Interesant ca de multe ori muribundul nici nu stia ca acea ruda murise. Cum e posibil asta daca nu prin existenta sufletului dincolo de moarte?
Toti pacientii trecuti prin aceasta experienta vorbesc despre o stare de seninatate, de equanimitate, de faptul de a fi intampinati de multa iubire. Urmeaza trecerea unui trecatori, tunel sau pod, un loc consacrat al trecerii insotita de rememorarea a tot ce am facut, spus , gandit in viata, Si vedem lucrurile atat din punctul nostru de vedere cat si a celor din jur: cata bucurie , consiolare ai adus si cata suferinta. E important ca nu exista nici un alt judecator decat noi insine, suntem noi cei care ne condamnam pentru a fi amanat sa dam bucurie cand am mai fi putut sa o facem. La celalt capat al trecerii ne asteapta o lumina alba, orbitoare care e perceputa ca iubirea neconditionata care ne-a creat si la care ne intoarcem dupa ce am invatat lectia vietii. Dincolo de aceasta lumina nu au trecut cei din moartea clinica, au simtit in schimb neplacerea de a fi pusi inapoi in propriul corp.
Consider ca acesta carte poate sta fara teama in randul marilor carti ale umanitatii care s-au ocupat vreodata de viata de dupa moarte: cum e de pilda cartea tibetana sau egipteana a mortilor, si nu numai pentru ca sensul experientei muririi este seninatatea, impacarea, credinta intr-o experienta de iubire neconditionata ce ne asteapta ca o implinire pe celalt mal; si probabil nu degeaba multi lectori ai cartii aflati in doliu au exprimat o usurare, o sensinatate sufleteasca dupa ce au citit –o.
Ce putem invata din aceste marturii pentru viata? Omul are liberul arbitru in baza caruia poate deveni daca vrea un monstru nazist sau daca vrea un suflet consolator ca Maica Tereza din Calcutta. Cum ne traim viata, in masura in care raspandim iubire neconditionata si consolare le vom reintalni in experienta mortii, unde vom fi noi proprii nostrii judecatori.
O alta concluzie a cartii este nu va temeti de moarte, pentru ca teama ne impiedica intr-u iubirea neconditionata, in a invata tot ce trebuie sa intelegem in acesta viata. Moartea cand vine de la sine e o trecere la o stare superioara a constiintei unde exista perceptie, zambete, iubire, fericire. Si cum orice trauma e devastatoare ca o mica moarte ele ne sunt date pentru a invata sa ne acceptam suferintele ca doar ele ne fac sa crestem.
Si mai presus de toate sensul pentru viata a acestor experiente e sa nu va temeti sa iubiti, sa iubiti neconditionat, fara a astepta nimic in schimb, incercati sa aduceti cat mai multa iubire si consolare celor din jurul vostru.
Measjul acestei mici carti pline de spiritualitate e ca exista o viata dupa moarte si ca nu amana, nu te teme, iubeste
E greu de crezut ca omul a aparut pe pamant de milione de ani, a progresat mult in cunoasterea lumi, reusim sa ajungem pe luna, am descoperit fuziunea nucleara, tainele geneticii, si totusi nu putem raspunde la intrebarea care este sensul vietii, care este sensul mortii si mai ales a mortii premature sau neasteptate. Avem tendinta sa tratam ca pe un tabu murirea, adesea chiar si doliul. Dar Elisabeth Kubler Ross a schimbat lumea, mai exact modul omului de de a se intelege pe sine in perspectiva mortii.
Este de admirat in mod deosebit este curajul cu care autoarea si-a dedicat viata intelegerii acestui argument tabu, a psihologiei muribundului, rasturnand o prejudecata larg raspandita in lumea consumului si a lui be happy, lume care prefera sa nege existenta mortii, sa o considere o greseala a altora, in loc sa se confrunte cu ea, prefera sa o reduca la tacere in loc sa asculte muribunduls aisi povesteasca temerile si gandurile. Desi nu exista invatator mai bun decat decat omul aflat inaintea mortii, copil sau batran(p.21).
Elisabeth Kubler Ross a devenit celebra prin cartea Death and Dying unde ca rezultat al observatiilor sale clinice stabileste cinci faze ale elaborarii propriei morti, faze care se regasesc mai apoi in orice trauma.
Exista un timp al negarii, cand ne continuam sa proiectam viata ca s cum nu am fi auzit diagnosticul, sau cand inmormantam o persoan draga apoi mergem acasa sa o asteptam, exista un timp al furiei, un timp al negocierilor, exista un timp al tristetii si resemnarii, si totusi exista si un timp al impacarii, mai ales daca exista un ajutor pentru a fi elaborate.
Despre moarte trebuie vorbit uneori fara teama chiar si copiilor (al patrulea eseu), de pilda cand o mama stie ca va muri le spune copiilor sai, asa isi pot lua ramas bun, cei in doliu trebuie sa isi poata impartasi durerea unul cu altul. Nimic nu e asa dureros ca durerea in tacere si minciunile cu care se incearca a ascunde un eveniment dureros. Despre acesta se ocupa al patrulea eseu al cartii. Cartea este o colectie de patru eseuri pe tema vietii dupa moarte. Ea subliniaza concluziile la care a ajuns in urma carieirei sale, stand la patul muribunzilor.
Nu exista moarte, zice autoarea. Moartea este asemanata de Elisabeth Kubler Ross cu iesirea fluturelui din cocon, la fel sufletul paraseste trupul caruia ii daduse viata. Moartea deci e inceputul unei vieti eterne, o nastere la o superioara constiinta de sine.
Argumentele ipotezei sale despre nemurire sunt rezultatul marturiei a 20.000 de oameni din intreaga lume, de toate culturile , religiile si varstele, oameni trecuti prin moartea clinica. Astfel ea contureaza o ipoteza plauzibila a vietii de dupa moarte.
Marturiile arata ca in primele momente ale mortii clinice are loc o perceptie extrasenzoriala, perceptia iesirii din corp insotita de constientizarea deplinatatii corporale. De pilda persoane oarbe reusesc sa vada corect persoanele din preajma mesei de operatie si sa dea detalii privind culori, fapte, dar reintorsi in corpul lor nu vad din nou. Deci toate sensurile sunt integre, avem forma noastra perfecta. Capacitatea de disociere de propriul corp intervine si in alte momente traumatice
E important de stiut ca nimeni nu moare singur pentru ca toti suntem intampinati in momentul morti de cei trecuti in nefiinta inainte de noi, de cei care i-au precedat in moarte chiar si cu putin timp. Interesant ca de multe ori muribundul nici nu stia ca acea ruda murise. Cum e posibil asta daca nu prin existenta sufletului dincolo de moarte?
Toti pacientii trecuti prin aceasta experienta vorbesc despre o stare de seninatate, de equanimitate, de faptul de a fi intampinati de multa iubire. Urmeaza trecerea unui trecatori, tunel sau pod, un loc consacrat al trecerii insotita de rememorarea a tot ce am facut, spus , gandit in viata, Si vedem lucrurile atat din punctul nostru de vedere cat si a celor din jur: cata bucurie , consiolare ai adus si cata suferinta. E important ca nu exista nici un alt judecator decat noi insine, suntem noi cei care ne condamnam pentru a fi amanat sa dam bucurie cand am mai fi putut sa o facem. La celalt capat al trecerii ne asteapta o lumina alba, orbitoare care e perceputa ca iubirea neconditionata care ne-a creat si la care ne intoarcem dupa ce am invatat lectia vietii. Dincolo de aceasta lumina nu au trecut cei din moartea clinica, au simtit in schimb neplacerea de a fi pusi inapoi in propriul corp.
Consider ca acesta carte poate sta fara teama in randul marilor carti ale umanitatii care s-au ocupat vreodata de viata de dupa moarte: cum e de pilda cartea tibetana sau egipteana a mortilor, si nu numai pentru ca sensul experientei muririi este seninatatea, impacarea, credinta intr-o experienta de iubire neconditionata ce ne asteapta ca o implinire pe celalt mal; si probabil nu degeaba multi lectori ai cartii aflati in doliu au exprimat o usurare, o sensinatate sufleteasca dupa ce au citit –o.
Ce putem invata din aceste marturii pentru viata? Omul are liberul arbitru in baza caruia poate deveni daca vrea un monstru nazist sau daca vrea un suflet consolator ca Maica Tereza din Calcutta. Cum ne traim viata, in masura in care raspandim iubire neconditionata si consolare le vom reintalni in experienta mortii, unde vom fi noi proprii nostrii judecatori.
O alta concluzie a cartii este nu va temeti de moarte, pentru ca teama ne impiedica intr-u iubirea neconditionata, in a invata tot ce trebuie sa intelegem in acesta viata. Moartea cand vine de la sine e o trecere la o stare superioara a constiintei unde exista perceptie, zambete, iubire, fericire. Si cum orice trauma e devastatoare ca o mica moarte ele ne sunt date pentru a invata sa ne acceptam suferintele ca doar ele ne fac sa crestem.
Si mai presus de toate sensul pentru viata a acestor experiente e sa nu va temeti sa iubiti, sa iubiti neconditionat, fara a astepta nimic in schimb, incercati sa aduceti cat mai multa iubire si consolare celor din jurul vostru.
Measjul acestei mici carti pline de spiritualitate e ca exista o viata dupa moarte si ca nu amana, nu te teme, iubeste
